Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the month “Ianuarie, 2012”

Despre falsuri și impostură

Pentru că gerul alungă de afară, azi protestez și eu. Aici, pe blog. Împotriva tuturor falsurilor care ne intoxică zilele. Împotriva sondajelor false, împotriva postacilor de partid care au inundat forumurile, împotriva degradării media proporțional cu degradarea politicii, împotriva agramaților sau agramatelor care citesc prin Europa discursuri grele de politică externă, împotriva consilierelor care desenează zilnic grafice cu mărețe realizări, împotriva promovării amantelor și slugilor, împotriva intelectualilor de curte care traduc discursurile împăratului și ne explică ce frumoase sunt hainele lui cele noi, împotriva iluziei că acum e diferit de vremea recoltelor record și a ierbii vopsite de care ne amuzăm amar.

Caragiale, copyright Iepurele Mizantrop

Caragiale, copyright Iepurele Mizantrop

Protestez pentru că toți vrem autenticitate dar nimeni nu are curajul să iasă primul din iluzionism. Cam mare pancarta, prea mare impostura.

Pe firul poveștii

Bunica mea Alexandrina stătea cu noi în casă. Adică eu m-am născut în casa ei, la Grindu. Tatăl meu, penultimul dintre cei 7 copii ai ei, a rămas cu bunica, văduvă înainte cu ceva vreme de nașterea mea. Am dormit multă vreme cu ea, în odăița ei. Seara mă întreba ce poveste vreau să-mi spună și eu ceream mereu Genoveva de Brabant. O vreme după moartea bunicii mele, la care eu aveam doar 8 ani, am uitat de Genoveva.

Acum vreo 2-3 ani, eram la Bruxelles, în Place Luxemburg și mi-am adus aminte brusc de bunica și de povestea mea preferată. Mi-am dat seama că suntem la un pas de Brabant, de fapt. Veneam deja de câțiva ani la Bruxelles, săptămână de săptămână dar nu realizasem asta. Am mers apoi, într-o duminică, cu copiii prin pădurile Brabantului, o după amiază întreagă. După bunica, după Genoveva. Am recitit povestea, în varianta românească – Măria sa, fiul pădurii a lui Sadoveanu. E foarte frumoasă, la fel de frumoasă, deși au trecut mai bine de 50 de ani de cînd nu mi-a mai spus-o bunica mea. Două mirari mi-au rămas: de unde știa bunica mea, născută în 1893, de Genoveva de Brabant, și ce căutam eu, după atâta vreme, exact pe acolo?

La 2 ani, la Grindu. Pe prispa e bunica Alexandrina, iar in spatele meu e mama

La 2 ani, la Grindu. Pe prispa e bunica Alexandrina, iar in spatele meu e mama

Zăpezile copilăriei

Peisajul de afară îmi aduce aminte de ele. Zăpadă și ger. Fără nici o prognoză și fără televizor, tatăl meu știa dinainte venirea lor. După semnele cerului, după direcția vântului. Oamenii aveau rosturile clare, iar zăpezile erau mult mai mari. Primul dintre rosturi era o lopată, care înnopta în sala de la intrarea în casă. La îndemână, zicea tata. Echipat cu căciulă de blană din blana mielului de la Paște, cu cojoc de oaie din din blana oii făcute pastramă într-o toamnă, și cu mănuși de lână cu un singur deget tricotate de mama, tata își lua lopata și începea să croiască tranșee. Elibera intrarea în casă. Primul tranșeu era spre grajdul plin de animale. Al doilea spre cotețul plin de păsări. Prin tranșeu, mama le aducea hrană și apă caldă. Ele cotcodăceau nedumerite în ușa cotețului. Urma tranșeul pe lângă casă, până la drum și poteca de ieșire în drum. Asta dura uneori până la prânz, alteori toată ziua. Viața mergea mai departe, într-o frumusețe netulburată. Țin minte, nu știu dacă eram sau nu la școală, o nuntă pe ulița mea, într-o iarnă în care zăpada era cât casa. Oamenii jucau pe zăpadă în dreptul hornurilor, iar mireasa se confunda cu peisajul.

Nu mai priviți animalele (politice)

Ca Narcis în apa lacului, Traian Băsescu e îndrăgostit de imaginea de „animal politic”, îndelung cultivată de analiști, dar mai ales de mica lui galerie. Ușor, ușor, animalul politic a devorat omul.

Era prin 1997-1998. Era ministru al transporturilor. I-am spus într-o ședința că a tăiat banii pentru un drum extrem de necesar oamenilor, Ciochina-Crunți. Mi-a răspuns sec: Ce să vă fac, doamnă, n-ați avut noroc în viață! M-a marcat replica asta, mi-a rămas în memorie prin răceala ei. El era ministru, eu eram vicepreședinte de consiliu. Începuse  jocul de-a animalul politic.

Numai că animalul politic, ca și cel din pădure sau din junglă, își folosește toată energia și inteligența doar pentru a câștiga bătălia cu adversarul. După ce învinge, se gândește deja la următoarea bătălie. Ce face cu câștigul? Îl savurează în grabă și o ia de la capăt, cu poftă de sânge. Eu mă întreb, în cunoștință de cauză, unde a dispărut omul care mă suna emoționat, în drum spre Slobozia, spre greva foamei lui Oliviu Vlădulescu (Dumnezeu să-l odihnească!) și mă întreba dacă Oliviu îl va da afară?

Cred că noi am încurajat, fără să ne dăm seama, cultul animalului politic. Acum, când animalul politic e pe moarte e inutil să mai așteptăm omul, el e sufocat de mult. Poate era politicii-spectacol se încheie. A venit timpul.

Poveste de iarnă

Se spune că într-o zi frumoasă de iarnă, iepurașul s-a săturat de regulile pădurii și s-a decis să acționeze, să-și facă dreptate. Și-a luat pușca, s-a așezat cu ea în mijlocul potecii, la pândă. A stat așa 12 zile. Într-una din zile, trece vulpea și-l întreabă:

Sinuciderea iepurasilor, copyright Andy Riley

Sinuciderea iepurasilor, copyright Andy Riley

– Ce faci aici iepuraș? Ce e cu tine?

– Vreau să-l omor pe leu! M-am săturat de pretențiile lui!

În altă zi, trece pe potecă ursul. Se oprește și el în dreptul iepurașului, îl întreabă ce e cu el și află că vrea să-l împuște pe leu. În fine, apare și leul-rege și-i tună:

– Ce faci aici, măi iepure?

Cu vocea tremurândă, iepurașul răspunde:

– Ia, ce să fac ȘEFU’, curăț pușca și vorbesc prostii.

Orice asemănare cu realitatea e pură întâmplare. Poveștile nu sunt mereu esență de viață. Iepurașul nu e el, leul nu e poporul, pădurea nu e democrația, ca atare putem vorbi și noi prostii. Pe seară, la televizor.

Update: „Intervenția cu românii” a fost mai ridicolă decât credeam că e posibil. Comentarii aici, aici si aici.

Îi recunosc

Îi recunosc. Pe ei i-am părăsit în 2009. Am mai spus că pe măsură ce trece timpul înțeleg tot mai bine de ce am demisionat din PD și din politică în 2009. Și-am înțeles că dacă nu plecam atunci, oricum aș fi plecat mai târziu. Dacă aș fi rămas până acum, mi-aș fi pierdut complet ceea ce se chemă respect de sine. În aceste zile i-am recunoscut și am retrăit fiecare din motivele care m-au determinat să spun: PLEC. Evident că am primit atunci niște telefoane în care mi se spunea că nu trebuia să plec, că Partidul o să îmi dea ceva! Nu, mulțumesc, a fost singura mea replică. De mult atmosfera era irespirabilă. De mult cei puși pe căpătuială făceau această atmosferă irespirabilă. Micile comploturi erau la mare modă.

Un coleg îmi spunea în 2008 când vedea că mă opun venirii lui Gabi Ionascu de la PSD, că știe el că și-a aranjat venirea trecând pe la Cotroceni. Ce zi de coșmar când le-am spus NU oficial la această porcărie. Eu eram singură, în Modrogan 22, de o parte a mesei, ei, toți, Vasile Blaga, Emil Boc, Adriean Videanu și alții, de cealaltă parte. Urlau, jigneau, amenințau. Nu m-am speriat. Interesant a fost că Vasile Blaga a reprodus a două zi, în BPN, una din replicile mele care suna cam așa: „Vasile, ani de zile te-am respectat pentru că tu erai sanitarul acestui partid. De la o vreme însă, constat că alții îți pun otravă în seringă și tu te miri că nu stăm să ne injectezi în venă”. Câtă dreptate am avut, au înțeles între timp și Vasile Blaga și Adriean Videanu. Emil Boc încă nu. El speră inutil să scape de doză.

A mai fost ceva dur și interesant după acea întâlnire oribilă: cam 2 ore nu am putut folosi telefonul mobil. Sub nici o formă. Ceea ce cred că îi face să aibă reacții atît de buimace la evenimentele din ultimul timp e iluzia că partidul îți dă și societatea doarme. Ce surpriză! S-a trezit și cere prețul!  Asta nu făcea parcă parte din recuzită!

Patru picioare bine, două picioare rău

(sau Despre fundamentalisme)

Lozinca animalelor emancipate din Ferma Animalelor a lui Orwell nu era negociabilă: „patru picioare BINE, două picioare RĂU”. Am auzit destul de des în ultimele zile o abordare fundamentalist – neoliberala, inspirată parcă din Orwell, pe care simt nevoia dacă nu s-o contrazicem, măcar s-o nuanțăm. Cum sună ea? Destul de simplist, periculos de simplist: angajatul de la stat e prin definiție un puturos hrăpăreț care mai și iese în stradă, pe când cel de la privat e și el, tot prin definiție, o furnicuța harnică și nici nu vine în Piața Universității. E simplist și periculos pentru că serviciul public e în forma lui ideală o vocație: aceea de a lucra cu respect pentru ceilalți. Nu ești un puturos pentru că lucrezi pentru comunitate, pentru că nu produci profit, pentru că valoarea muncii tale nu se poate măsura în bani, profit, creștere economică.

Alt fundamentalism e că pentru a avea un serviciu public de calitate e neapărată nevoie de privatizarea lui. Și că statul e prin definiție rău, iar privatul e prin definiție bun. Sigur că multe din serviciile noastre publice au nevoie de un suflu nou. Pentru asta însă nu fetișizarea privatizării e calea. De ce uităm că una din cauzele scăderii calitative esta politizarea excesivă din ultimii 10-15 ani? De ce nu se întreaba fundamentaliștii cam ce simte medicul de urgență care are deasupra lui un politruc mediocru? Ce direcție poate oferi el acelui serviciu? Cred că dacă vrem ca serviciile publice să ne servească cum trebuie, ar fi cazul, mai întâi să le recunoaștem rolul social. Și să nu ne mai lăsăm inhibați de vocea fundamentalistului care amestecă și judecă la grămadă bugetari, profesori, medici, polițiști, pensionari, funcționari.

Asta e exact ideea  din ferma lui Orwell: patru picioare bine, două piciore rău nu e OK ca regulă generală. Doar în unele cazuri e indubitabil că patru picioare sunt un lucru bun. În cazul lui Spartacus al meu. Nu-i așa?

Patru picioare BINE

Patru picioare bine, chiar foarte bine

Hora Unirii

A fost a 8-a zi de proteste și a 8-a zi de surzenie a pigmeilor. Încă nu aud, încă nu înțeleg, jandarmii continuă să numere manifestanții cu precizia Robertei. Sloganurile de pe pancarte sunt de o frumusețe rară. Ei nu aud, nu văd, nu înțeleg. O pigmee, int-un ultim acces de curaj, ne explică dornică de dialog că a muncit mult, că n-a avut timp să vorbească nici cu familia. Se conturează însă o horă românească care pleacă din Piața Universității, cupride oraș cu oraș și se tot mărește, cu românii din Londra, din Viena, din Urziceni, Lisabona și Strasbourg. O horă în care pigmeii nu se prind. Pentru că e o horă a unirii.

De la capăt!

De la capăt! Ca la început! Nu știu de ce, dar ce se întâmplă în ultima săptămână mă face să mă gândesc la începuturi. La 1990. La primele lui zile. Și simt că soluția e s-o luăm de la capăt. Să visăm din nou cum visam atunci la lumea pe care ne-o doream. Eu în primele zile cumpăram multe portocale. Eram obsedată de întrebarea unuia dintre copiii mei, mici atunci, din ultimii ani ai comunismului: Mami, când o să-mi dai o portocală care să fie numai a mea, să nu o mai împarți cu fratele meu? A fost doar o paranteză de suflet. Adevărată!

Ce trebuie să  facem acum? Să nu mai căutăm șefi, să nu ne mai concentrăm pe viitorul șef care trebuie să fie mai bun decât fostul șef. E păgubos, am piedut 22 de ani pentru asta. Să urmăm promisiunea care răspunde supărărilor noastre de acum dar și aspirațiilor noastre viitoare. Să ne facem curat în casa democrației românești care e plină de minciuni, de gunoie, de hoția și de egoismele celor care s-au ocupat de ea până acum. Și să nu uităm că avem această casă. Nu suntem în situația din 1990. Nu mai ieșim din beznă. În acești 22 de ani, ochii noștri s-au obișnuit cu lumina. Chiar dacă mulți dintre ‘șefi’ au stat mai mult cu mâna pe întrerupător! De la capăt, deci!

Băsescu

Lumea strigă „Jos Băsescu”. El tace. Am încercat să mi-l imaginez raportându-mă la amintirile  mele din din perioada de PD-ist. Am încă în memorie, vii, multe momente din perioada de după 2001, când a devenit președintele partidului. Unul dintre ele: teatrul bizar cu boala lui Stolojan, pe care și eu, care eram atunci membru BPN dar și lider de grup la Senat, l-am văzut ca orice român mai întâi la televizor, mă refer la momentul în care a devenit candidat la președinție. S-a convocat la Modrogan un birou permanent național. La Modrogan, nu în Valter Mărăcineanu, unde se ținea de obicei. La începutul ședinței, el ne-a mărturisit că face mari eforturi, dar că simte că nu poate intra în „pielea candidatului”. Că e blocat. Părea sincer. În perioada aceea părea în general mai sincer. Bine, cu excepția lacrimilor pentru Stolojan!

Mă întreb acum, de când tace lung și nenatural: oare în ce piele nu poate intra? A învinsului? Bănuiesc că e greu, de multa vreme in jurul lui nu se crâcnește, se execută. Dar e real, e firesc și trebuia să se aștepte la asta. Bătălia pe care a pierdut-o de multă vreme este una morală.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: