Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the tag “ciorba morala”

Chiar se poate şi mai rău

Întotdeauna când vedem lucruri urâte, oribile, sperăm ca ele să fie cele mai urâte pe care le poţi vedea într-o viaţă de om. Eu aşa gândeam până acum. M-am răzgândit, se poate şi mai urat, mai rău. Mă gândesc la Mioara Roman, pe care o cunosc personal, o respect şi în casa din care era evacuată ieri am fost în urmă cu mulţi ani. A fost evacuată ca ultimul om, nu de altceva ci doar pentru că acolo va trebui să locuiască ultimul fost preşedinte. Care, slavă Domnului, ar avea un acoperiş sau mai multe deasupra capului, care o cunoaşte la fel de bine ca şi mine sau poate chiar mai bine. În locul lui mi-ar crăpa inima de ruşine. Acesta ar fi primul lucru oribil. Apoi, Elena Udrea, pe care, din păcate, iarăşi am cunoscut-o în urmă cu nişte ani. Încearcă să-şi scape pielea denunţând nişte fapte la care numai când te gândeşti te apucă nebunia. Că fostul ei soţ i-a zis că trebuie să îi mijlocească o discuţie cu adjunctul SRI, în legătură cu o sumă cash de 500 000 de euro pentru Sebastian Ghiţă, cerută şi dată. Că ea s-a întâlnit cu Victor Ponta, la el acasă, pentru a-l convinge s-o numească pe actuala Procuror Şef DNA. Din ce lume vin, din ce lume fac parte oamenii ăştia? Este exact ca în povestea cu lupul care trece printr-o perioada de bunătate, şi care văzând o pisica alergând un şoarece, îi spune indignat lupoaicei care-l însoţea: «N-ar fi oare timpul să facă cineva ceva pentru a pune capăt acestei urmăriri? » Şi-n fine, unele noi de la Victor Ponta. S-a gândit el aşa, că fiecare român plecat ar trebui să dea câte 10 euro bugetului naţional pe care să-l mătrăşească el apoi, aşa cum face şi cum au făcut toţi înaintea lui. O aberaţie mai mare n-am auzit încă. În afară de asta: corupţia e generată de sărăcie. Nu, domnule Victor Ponta, SĂRĂCIA e generată de CORUPŢIE, în nicio ţară din lume nu s-au mai făcut atâtea averi nemăsurate în doar 25 de ani şi doar pe seama resurselor publice dijmuite şi duse în firmele şi casele grandioase şi nenumărate ale celor care conduc sau au condus România doar pentru a-şi îngroşa conturile în euro. Aşa că, iată că se poate şi mai rău.

Renaşterea sau naşterea spiritului civic în România?

Majoritatea analiştilor politici au vorbit în ultima vreme despre asta şi se pare că au dreptate. Dacă ne uităm la acţiunile civice pro şi contra Roşia Montană, pro şi contra câinilor fără stăpân, la viitoarele acţiuni de protest ale studenţilor de după începerea anului universitar la 1 octombrie. Eu cred că e vorba cu adevărat de naşterea spiritului civic la români dacă toate acţiunile de stradă vor avea o finalitate. Dacă cei care conduc treburile ţării îşi vor auzi, în sfîrşit, cetăţenii. Dacă îl vor auzi şi pe Furdui Iancu, care vorbeşte despre tăierea pădurilor din Apuseni, nu doar despre aurul care stă să plece sau despre cianura care stă să rămînă.

Discuţia despre Roşia Montană a fost întotdeauna un soi de tabu chiar şi în zona politică. Mi-i aduc aminte, prin anii 2003-2004, pe colegii deputaţi sau senatori de Alba, care cereau, cu o teamă ciudată, ca PD-ul din care şi eu făceam parte atunci, să-şi stabilească o poziţie cu privire la aurul din Apuseni. Tot timpul, subiectul părea unul rezervat iniţiaţilor. Acum am înţeles şi de ce. PD-L-ul e pentru contra, pentru când e la guvernare, contra când e în opoziţie. E drept că nici restul de partide nu sunt mai clare sau mai consecvente.

Revenind la spiritul civic, cred că societatea civilă românească ar trebui să preia şi subiectul Schengen. Nu e corect şi nu trebuie să mai acceptăm faptul că el a devenit moneda de schimb în tot felul de campanii naţionale în statele membre când e vorba de România şi de Bulgaria, cărora li se spune, la nesfârşit, că nu şi-au făcut temele. Nu de altceva, dar mai sunt doar câteva luni până la alegerile pentru Parlamentul European, despre care liderii europeni se tot plâng că aduc la vot un număr prea mic de cetăţeni. Pe noi, pe români, clarificarea subiectului Schengen dar mai ales închiderea lui în sensul intrării României în acest spaţiu, chiar ne-ar putea aduce la vot. Ar trebui însă să ni se audă vocea civică de pe acum, înainte de o nouă tema, ca pretext pentru o nouă amânare. 

Fiecare pasăre pe limba ei piere

Am auzit asta de mii de ori în viață dar nu mi-a fost mai clar sensul niciodată ca azi. Mă refer, evident, la alegerile din PDL. Mai exact, la finalul lor. La cât de penibile au apărut și tupeul și răutatea și șmecheria care, păreau să le aducă unora, la nesfârșit, câștig de cauză. A fost o zi istorică și din păcate, nu cred că ei își dau încă seama de asta. N-au mai ținut manipularea, frica, n-a mai ținut niciuna din metodele care, ani la rândul i-au adus unuia, aceluiași, succes după succes. Ba chiar aceste metode, șmecheria cu fraudele anunțate preventiv au fost cele care și-au pus amprenta pe rezultat dar și pe finalul rușinos. Sunt doar câteva lucruri care m-au făcut să mă gândesc la zicala din titlu.

Praful

Asta s-a ales de fostul meu partid, dacă ne uităm la rezultatele de ieri. Din nou, cel mai prost rezultat din istorie, cel puțin la Ialomița. Și o spun fără satisfacție, am muncit pe baricada asta vreo 20 de ani, cu dedicație, fără interese personale, cu convingere. Am construit continuu între 1990 și 2009. Au fost mii de zile în care am stat la partid mai mult decât la mine acasă. Eu chiar am dreptul să vorbesc despre situația de azi, și chiar înțeleg cum s-a ajuns aici.

Am mai scris despre asta cu multe luni în urmă, recitiți va rog (click aici), am scris și după alegerile locale din vară, va rog să recitiți și asta (click aici si aici). Adaug azi doar trei mici observații: în 1992, când partidul stătea rău, avea un deputat. În 2000 când partidul iarăși stătea rău, eu am câștigat primul meu mandat de senator. În 2004, când eram președintele organizației Ialomița, am câștigat un deputat și un senator.

Rezultatele de azi sunt meritul mafiei sfidătoare care a transformat PD-ul în instrumentul intereselor ei meschine, începând cu 2004 și până azi. În aceste condiții, cum am mai spus și repet, dacă nu plecam în 2009, oricum aș fi plecat mai târziu. Plecarea mea a fost inevitabilă și rămîne definitivă.

Lecții cinice

Sau despre dubla măsură

Am scris mai demult, cred că prin vară, că ușor – ușor, ne crește în suflet buruiana anti-europenismului. Mă uit acum, aici, la fața locului, la Strasbourg și mă lămuresc de ce crește această buruiană.

Păi, să luăm ca exemplu, demisia de săptămâna trecută din funcția de comisar european pentru sănătate a maltezului John Dalli. Demisia nu a fost de bunăvoie și nesilită  de nimeni. Nu… A fost determinată de acuzația de luare de mită de la o companie suedeză de tutun, făcută de OLAF, de Oficiul de Luptă Antifraudă.

În țara lui, în Malta, Dalli este naționalist de dreapta, avea un cabinet de consultanță în Libia pe care l-a cedat fiicei sale când a devenit comisar – nu știu cum vi se pare dar eu simt că am mai văzut filmul. Nu am fost atentă, dar mă întreb dacă Dalli o fi fost sau nu la congresul PPE la București  și de ce nu au protestat cavalerii luminii, mai ales cei autohtoni. Oricum, văd că mama anticorupției tace. Chitic. Nu zice nimic nici despre faptul că fostul biet comisar își poate relua liniștit consultanța la Tripoli și nici despre faptul că, în următorii 3 (trei) ani Comisia europeană îi va plăti 45% din fostul salariu, adică vreo 12- 13000 de euro lunar.

Iată un exemplu de oficial care dădea până mai ieri lecții cinice României și românilor. Pentru cei care încă mai susțin atitudinea de pupilă obedientă a României în cercurile europene.

Cu tristețe

…despre nesimțirea cinică.

„Nu am făcut foarte multe prostii până acum, deci pot continua”.

E o frază definitorie pentru mulți dintre veteranii parlamentului și ai politicii românești. Nu știu să spun dacă în ea e mai multă inconștiență, mai multă nesimțire, mai mult interes personal sau e doar cinism involuntar. Îl cunosc pe autor. A făcut prostii cu carul, a profitat cât a putut de mult, a trăit din 1992 încoace ca un mare boier, și, da, nu a făcut nimic notabil pentru cei pe spatele cărora profită de 5 mandate. E un artist al aranjamentelor, al sforăriilor, al binelui personal, al profitului maxim din calitatea de deputat sau senator și mai ales de lider de grup. Puțină lume îl cunoaște după 5 mandate. Și ce dacă? El mai vrea unul.

În felul lui are dreptate. Dacă 5 au mers atât de bine, de ce nu ar merge și al 6-lea? E întruchiparea perfectă a tipologiei alesului care a făcut ca tânăra democrație românească să fie azi atât de obosită și atât de șubredă. Sper din tot sufletul ca la alegerile din decembrie să mai aibă puterea și să se scuture zdravăn de acest tip de balast cinic. Pentru că acest balast este unul din motivele care fac posibilă campania rău intenționată și periculoasă pentru democrație de decredibilizare a instituției parlamentului, susținută cu atâta insistență de alte forțe ale statului.

Piața politică

M-am oprit ieri după amiază la piața de legume de la intrarea în Jilavele dinspre Ciorani, să cumpăr ceapă roșie și vinete. Omul care vindea vinete avea cam 50 de ani. Niște mâini și o față muncite, arse de soare. Am început să vorbim despre seceta care le-a uscat munca. Dintr-o dată îl aud spunând:

«Sunt foarte supărat doamnă, nu vedeți că noi nu mai contăm în țara asta? Când văd ce se întâmplă mă gândesc că ar trebui să nu mai muncim deloc dacă tot nu contam!»

L-am asigurat că până la urmă tot o să contăm, i-am mulțumit și am plecat spre casă marcată de năduful acestui om ars de soare. De năduful milioanelor de oameni care simt că nu mai contează în țara lor. Dumneavostră ce i-ați spune acestui cetățean european, domnule Barroso?

Statu Palmă Barbă Cot

Când eram mici și ascultam sau citeam povești, unii dintre noi am auzit sigur de acest personaj – un pitic monstruos –  dar nu am înțeles atunci despre ce ar putea fi vorba.

De vreo două săptămâni, noi, foștii copii, trăim o confuzie și o revoltă maximă. Căreia încercăm să îi vedem sfârșitul, dar e imposibil. Cred că asta înseamnă expresia din titlu. Ceea ce trăim noi, țara în care trăim noi, și halul în care a adus-o personajul pe care 7,5 milioane de oameni l-am invitat sa coboare de pe scena, pare un vis cu balauri din care nu ne mai trezim.

Valuri de minciuni, amenințări, instituții care cad una peste alta, stenograme, anchete, Barroso, Reding, asistentul doamnei Clinton, ambasadorul SUA, FMI, totul ca în țara lui Statu Palmă Barbă Cot. Între timp, crește în sufletul nostru buruiana antieuropenismului, Monica Macovei recunoaște că vinde otravă la Bruxelles și că ei o și cred, Bruxelles-ul își depășește grosolan atribuțiile și partizanatul lui politic e la vedere.

Fiecare zi aduce o nouă nenorocire. Orice e posibil. Inclusiv ca mâine să ne trezim altfel din această poveste urâtă. Și să ne scuturăm de acest vis real cu Statu Palmă Barbă Cot.

Ultimul act

Am ajuns la capătul acestei piese grotești dar îngrozitor de lungi. 8 ani din viața noastră. Cade cortina, dar cabotinul, actorul nebun continuă să joace în fața sălii goale. Împroașcă venin, ură, înghite flacăra democrației într-o țară în care toată lumea are telefoanele ascultate, arestează de-a valma profesori, procurori, prim miniștri, invocă Europa. Nu înțelege, în ruptul capului că piesa s-a terminat. Nu înțelege cine a dat spectatorilor lui atât de multe ștampile pe care scrie DA. Da, gata cu cinismul și minciunile voastre, nu vrem să mai furați și apoi să strigați hoții, nu mai vrem să-ți vedem pupilele inepte la butoanele țării. Nu ne e frică nici de Barroso, măcar celor care ne amintim cum se milogea în 2009 pe la grupurile politice din Parlamentul European pentru al doilea mandat, că să fie plătit mai bine decât președintele SUA. Trageți, vă rog, cortina peste cabotin.

Câteva gânduri

Ne apropiem de capătul a două dintre cele mai urâte săptămâni din existența noastră postrevoluționară. Pline toxic de manipulări, de linșaj, de cădere în hău a unor instituții. Hienele par să se fi săturat, se ling acum mulțumite pe bot. Adrian Năstase e în penitenciar, l-au linșat, l-au distrus, l-au bătut cu pietre. El are păcatele lui, dar priviți cu mare atenție cine sunt hienele. Și câtă otravă ne-au injectat în vene în ultimele zile.

Acum, în liniște, ar trebui să reflectăm la asta. Azi, când ultima fază a nebuniei e în plină desfășurare, aproape pe nimeni nu mai interesează cine participă la Consiliul European. Toți suntem obosiți, inclusiv actorii. Dacă nu mă credeți, priviți-le fețele. Despre Curtea Constituțională, s-au spus multe. Pe doi dintre judecătorii acuzați îi cunosc personal. Ca atare, nu mi-e teamă să dau dreptate celor care îi acuză. Oare ce nebunie s-ar mai putea declanșa? E singura întrebare care îmi umblă prin cap.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: