Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the tag “comunitate”

Viaţă din viaţă

De 19 zile a venit pe lume cea de-a doua dintre nepoţelele mele, Juliet Rose, la care abia aştept să ajung curând.

E o bucurie enormă şi-i sunt profund recunoscătoare pentru asta ei, micuţei scumpe şi copiilor mei mai mari, Andreea şi Yann, împreună cu care am aşteptat cu o mare emoţie evenimentul. Cu atât mai mare cu cât n-am putut să fiu acolo în momentul naşterii ei. E minunat să ai braţele pline de copiii copiilor tăi, aşa cum le am pline eu acum cu Eva, care a trecut de doi ani, şi cu Juliet Rose, despre care Eva vorbeşte tot timpul, ca o verişoară mai mare ce este. E minunat să vezi viaţă din viaţă pe care ai dat-o la rândul tău.

Prin coincidenţă, aşa cum Eva Nicole s-a născut de Sfântul Nicolae, ca un omagiu pentru bunicul patern pe care din păcate nu l-a cunoscut, Juliet Rose s-a născut în martie, mai devreme decât o aşteptam. În martie erau născuţi tatăl şi mama mea, adică străbunicii ei materni, dar şi bunicul său portughez.

Restaurantele Inimii

Am încheiat vineri 21 martie primul sezon de asigurare a unei mese calde pe zi pentru persoanele fără adăpost. Din 21 decembrie până pe 21 martie au fost oferite circa 3600 de porţii de hrană caldă, în adăpostul de la Baia comunală şi cu ajutorul voluntarilor, în alte locuri pentru cei lipsiţi de orice mijloc pentru a-şi asigura hrana.

Este doar un început, care a dovedit că se poate, că ne putem mobiliza, că ne pasă, că putem ajuta.

Mulţumesc donatorilor în primul rând, pentru generozitatea lor: d-lui Sitaru, d-lui Negoiţă, d-lui Crişan, d-lui Costandache, d-nei Iuliana Bulibaşa, d-lui Stănoiu, d-nei Tatiana Pop, d-lui Drăgoi de la Petstar, d-lui Roşca de la Itaro, d-nei Mariana Iancu de la Servicii comunale, d-nei Ioniţă de la Transmim, d-nei Elena Catargiu, d-lui Petrescu Eugen, d-nei Bianca Bălan, d-nei Dumitru Niculina, d-nei Antoaneta Pericli, d-nei Leca Nicoleta, d-nei Olga Picerea, d-nei Cristina Săvoiu. Mulţumesc presei locale şi membrilor asociaţiei noastre pentru susţinerea proiectului.

Şi multe şi speciale mulţumiri Andreei Conescu şi lui Ionuţ, care ne-au pregătit mâncarea şi au distribuit-o, zi de zi, neîntrerupt, în aceste prime trei luni de proiect.

Ne dorim din tot sufletul să mergem mai departe. Urmează alte componente ale proiectului şi pregătirea pentru iarna viitoare. Când ne dorim să ne extindem activitatea măcar la nivelul a 4-5 localităţi din judeţ, dacă nu vom avea capacitatea de a-l acoperi în întregime.

Update:

Între timp, am ajuns la micuţa mea scumpă, frumoasă şi vitează. E minunată, mi-a făcut cea mai mare surpriză posibilă, m-a aşteptat la aeroport. A fost una din puţinele incursiuni în viaţă asta de omuleţ. Ce să-ţi doreşti mai mult?

Anunțuri

1000 de porţii

FLR_2232Din 21 decembrie şi până azi, Restaurantele Inimii-România au oferit puţin peste o mie de porţii de hrană caldă persoanelor fără adăpost din comunitatea noastră. Acest lucru s-a întâmplat zi de zi, fără întrerupere, inclusiv în ziua de Crăciun sau pe 1 ianuarie când nu vezi picior de om pe stradă.

Cum? Prin generozitatea donatorilor, dăruirea celor care prepară hrană şi omenia voluntarilor care distribuie porţiile celor care nu se pot mişca. Mulţumim fiecăruia dintre cei implicaţi, mergem împreună mai departe, vrem, dacă se poate, SĂ ÎNMULŢIM BINELE.

Am cerut şi sprijinul administraţiei municipale şi al celei judeţene pentru a ne putea extinde sfera de acţiune şi am fi foarte bucuroşi dacă l-am primi, nu pentru noi ci pentru cei care au nevoie de noi ca şi comunitate de oameni.

Un prim raport

LOGO RESTAURANTELE INIMIILa mulţi ani tuturor, celor care credem şi sperăm că 2014 va fi un an mai bun decât cel care tocmai a plecat. La mulţi ani şi Restaurantelor Inimii, membrilor fondatori, donatorilor, furnizorului de hrană caldă, şi, mai ales, beneficiarilor noştri, oamenilor fără adăpost, cărora sperăm că le-am adus o mică alinare şi o mică bucurie în ultimele 13 zile.

Am oferit, până acum în două adăposturi şi alte câteva locuri din Slobozia, primele 500 de porţii de mâncare caldă semenilor noştri, celor care prea des simt că sunt singuri şi ai nimănui.

De luni, de la Bobotează, când toată lumea îşi reia activitatea, vom relua şi noi colecta de fonduri pentru programul destinat oamenilor fără adăpost în timpul iernii.

Firmelor, companiilor care îşi fac calculele de final de an, le reamintim că ne pot dona pînă la 20% din impozitul pe profit datorat bugetului de stat, în contul nr RO86BRDE230SV31359492300 deschis la BRD GSG Slobozia. Apoi, putem dona fiecare 2% din impozitul pe venit şi pentru asta vom organiza o campanie distinctă. Şi, dacă informaţia mea e corectă, se poate dona şi 2% din impozitul pe dividende.

Toate acestea ne ajută să continuăm să acordăm o masă caldă oamenilor fără adăpost, până la sfârşitul lui martie, zi de zi, aşa cum am făcut din 21 decembrie şi până azi.

Ce sunt Restaurantele Inimii?

La origine, ele înseamnă o asociaţie, creată în Franţa în 1985 de către comediantul Coluche, care asistă persoanele cele mai sărace şi le asigură, gratuit, o masă caldă pe zi. Această asociaţie a beneficiat, încă de la debut, de susţinere din partea unor mari personalităţi franceze şi, în plus, de o mare acoperire mediatică. Ne dorim acest lucru şi noi, Restaurantele Inimii-România. În Franţa asociaţia este recunoscută de utilitate publică şi, în plus, Coluche a obţinut, în 1988 şi o lege, care îi poartă numele şi care stabileşte facilităţile şi condiţiile fiscale pentru donatorii şi furnizorii Restaurantelor Inimii. Potrivit legii Coluche, pentru o donaţie de pînă la 470 de euro, impozitul se reduce cu 75%, peste acest plafon, reducerea este de 66%. Yves Montand, Michel Platini, Johny Hallyday, au participat, de-a lungul timpului la marile campanii de strîngere de fonduri.

Din păcate, sărăcia a avansat aşa încât azi, Restaurantele Inimii sunt mai necesare ca niciodată. De la înfiinţare şi până acum, Restaurantele Inimii au acordat peste 1 miliard de porţii de mâncare caldă celor mai săraci dintre oameni.

Revenim la noi. Aşa cum ştiţi ne-am lansat vinerea trecută iar sâmbătă, 21 decembrie oferim primele porţii de mâncare caldă şi vom face la fel, în fiecare zi, până la 31 martie.

Acest lucru e posibil pentru că nişte oameni minunaţi au făcut deja donaţii. În fiecare zi avem donatori, nimeni nu a spus nu atunci când l-am rugat să sprijine Restaurantele Inimii-România. În numele celor care credeau că sunt singuri în mijlocul iernii, aş vrea să la mulţumesc din suflet D-lui Sitaru, D-lui Constandache de la Perieti, D-lui Crişan, D-lui Negoiţă, D-nei Iuliana Bulibaşa, D-nei Dana Prosan, D-lui Rică Dragomir, D-lui Roşca de la Itaro, D-nei Antoaneta Pericli, D-nei Elena Catargiu, voluntarilor care ne ajută deja, donatorilor care se adaugă în ficare zi, firmelor Leo Computers şi Romtelecom care ne-au donat echipamentele electronice şi de comunicaţii.

Vom face apel continuu, iarna abia a început şi eu sunt covinsa că noi, ca şi comunitate de oameni, suntem capabili să micşorăm cât de puţin necazul celor mai puţin norocoşi decît noi. Va dau din nou detaliile noastre funcţionale şi va rog, uzaţi de ele.

Asociaţia pentru Restaurantele Inimii-România, Slobozia, str. Dobrogeanu Gherea nr. 7, telefon, fax, 0243 23 26 43, cod fiscal 32530102, cont nr. RO86BRDE230SV31359492300, deschis la BRD-GSG Slobozia.

Asociaţia

În sfârşit, am pornit. Am pornit Asociaţia pentru Restaurantele Inimii – România.LOGO RESTAURANTELE INIMII

Am pornit pentru că în România anului 2013 este imoral să existe foame. Într-o ţară cu multe resurse şi mult belşug.

Avem 9 membri fondatori: eu, Mariana Soare, Clementina Tudor, Florin Floreanu, Mihaela Racoviteanu, Mariana Petre, Ina Teoharie, Lavinia Udma, Vasilica Nedelcu. Vom da, începând cu 21 decembrie 50 de mese calde pe zi oamenilor fără adăpost, vom trece iarna împreună cu ei, acest proiect urmând să se încheie la 31 martie, când începem o nouă iniţiativă pentru a veni in ajutorul celor ce au nevoie de noi.

Am început să primim donaţii şi continuăm să facem apel şi să colectăm.

Facem asta pentru că trăim vremuri paradoxale. În timp ce noi cumpărăm mâncare mai multă decât consumăm, alţii, mai ales iarna, suferă de frig şi de foame. Cred că prea des şi prea repede îi judecăm pe cei aflaţi în nevoie, în loc să le micşorăm cât de puţin necazul, aşa cum e normal într-o comunitate de oameni. Şi mai cred că aşa cum nici bogăţia nu reflectă întotdeauna meritul individual, nici sărăcia nu este neapărat cauzată de eşecul individului ci, deseori, de eşecul nostru că societate.

Ştim că se poate, Asociaţia franceză a oferit din 1985 până azi 1 miliard de mese calde oamenilor fără adăpost. Solidaritatea şi compasiunea supravieţuiesc în aceste vremuri individualiste.

Îi mulţumesc lui Andrei Dinu pentru sigla noastră, le mulţumesc colegilor lui de la liceul de artă pentru frumosul exerciţiu de voluntariat. Mulţumesc membrilor fondatori, donatorilor, restaurantului care s-a oferit să între primul în proiect, instituţiilor publice care ne-au sprijinit deja.

Şi, în fine, detaliile noastre, funcţionale, de care va invit să UZAŢI si sa îi ajutaţi pe cei care au nevoie de noi, acum, în prag de Crăciun:

Asociaţia pentru Restaurantele Inimii-România, Slobozia, str. Dobrogeanu Gherea nr. 7, telefon, fax, 0243 23 26 43, cod fiscal 32530102, cont nr. RO86BRDE230SV31359492300, deschis la BRD-GSG Slobozia.

Curajul trebuie să aibă un sens

Am auzit această expresie într-un film care face mare audienţă, un film despre unul din imperiile apuse, spusă de unul din constructorii lui. Mi-a rămas în minte şi am constatat cât e de valabilă expresia şi azi.

Nişte oameni, mulţi dintre ei tineri, instruiţi, entuziaşti, încearcă să-şi proiecteze viaţă cu curaj şi ies în stradă pentru asta de vreo două luni. Mă gândesc că aici e vorba de un sens al curajului lor, sensul în care vor să arate ţara în care vor trăi ei mai departe, cu copiii lor, fără dezastre ecologice, cu patrimoniu cultural păstrat, cum spun ei, fără cianuri peste fâneţele din Apuseni.

În acelaşi timp, guvernanţii joacă şi ei o formă de curaj, dar al lor pare să nu prea aibă sens. Sau are unul ciudat : «vrem să va facem viitorul aşa cum vrem noi» şi cum vor vreo 2-3 transnaţionale cu gândul la profitul lor şi nu la patrimoniul românesc – cel de care e îndrăgostit, printre alţii, chiar Prinţul Charles al Marii Britanii.

Simplificând, aş spune că e vorba, mai degrabă, de o sfidare uşor cinică decât de un curaj cu sens. În ce mă priveşte, şi spun asta pentru cititorii mei pe care i-am cam dezamăgit cu tăcerea mea din toamna şi vara această, vreau să le dau o veste bună: am lucrat la un nou proiect, în sensul subtitlului blogului meu, adică noi suntem oamenii pe care-i aşteptăm. El este aproape gata, va fi lansat spre sfârşitul acestei luni şi ne va aduce împreună înainte de Crăciun. Cel puţin aşa arată lucrurile în visul, în viziunea mea despre a face bine, cu sens.

Renaşterea sau naşterea spiritului civic în România?

Majoritatea analiştilor politici au vorbit în ultima vreme despre asta şi se pare că au dreptate. Dacă ne uităm la acţiunile civice pro şi contra Roşia Montană, pro şi contra câinilor fără stăpân, la viitoarele acţiuni de protest ale studenţilor de după începerea anului universitar la 1 octombrie. Eu cred că e vorba cu adevărat de naşterea spiritului civic la români dacă toate acţiunile de stradă vor avea o finalitate. Dacă cei care conduc treburile ţării îşi vor auzi, în sfîrşit, cetăţenii. Dacă îl vor auzi şi pe Furdui Iancu, care vorbeşte despre tăierea pădurilor din Apuseni, nu doar despre aurul care stă să plece sau despre cianura care stă să rămînă.

Discuţia despre Roşia Montană a fost întotdeauna un soi de tabu chiar şi în zona politică. Mi-i aduc aminte, prin anii 2003-2004, pe colegii deputaţi sau senatori de Alba, care cereau, cu o teamă ciudată, ca PD-ul din care şi eu făceam parte atunci, să-şi stabilească o poziţie cu privire la aurul din Apuseni. Tot timpul, subiectul părea unul rezervat iniţiaţilor. Acum am înţeles şi de ce. PD-L-ul e pentru contra, pentru când e la guvernare, contra când e în opoziţie. E drept că nici restul de partide nu sunt mai clare sau mai consecvente.

Revenind la spiritul civic, cred că societatea civilă românească ar trebui să preia şi subiectul Schengen. Nu e corect şi nu trebuie să mai acceptăm faptul că el a devenit moneda de schimb în tot felul de campanii naţionale în statele membre când e vorba de România şi de Bulgaria, cărora li se spune, la nesfârşit, că nu şi-au făcut temele. Nu de altceva, dar mai sunt doar câteva luni până la alegerile pentru Parlamentul European, despre care liderii europeni se tot plâng că aduc la vot un număr prea mic de cetăţeni. Pe noi, pe români, clarificarea subiectului Schengen dar mai ales închiderea lui în sensul intrării României în acest spaţiu, chiar ne-ar putea aduce la vot. Ar trebui însă să ni se audă vocea civică de pe acum, înainte de o nouă tema, ca pretext pentru o nouă amânare. 

Câinii şi ţara fără stăpân

40-12-17/35Două lucruri oribile s-au petrecut doar în cîteva zile. Un copil a murit sfîşiat de un câine „comunitar”- ce denumire ironică – iar o parte din membrii formaţiunii paramilitare Garda civică maghiară s-au deghizat în galerie de fotbal, deşi se vedea de la o poştă cine sunt, au năvălit liber în România şi au vandalizat-o.

Pentru uciderea copilului, am găsit repede soluţia: omorâm şi noi toţi câinii fără stăpân şi demitem cât mai mulţi primari, în frunte cu Sorin Oprescu. E adevărat şi cutremurător că fenomenul câinilor fără stăpân ne-a depăşit de mult. E însă la fel de adevărat şi la fel de cutremurător şi că reflexul nostru de popor rural ne blochează omenia şi ne spune, după ce ne-am mutat la bloc, că locul câinelui e în curte şi nu în casă. Şi aşa, curtea a devenit ţară şi mai punem de un masacru, ce-i drept, unul canin. Sigur că s-au cheltuit mormane de bani, dar e mai simplu să omori câinii decât să îi pedepseşti pe hoţii de bani publici. La fel cum e de adevărat că nici peste 20 de ani nu rezolvăm problema dacă nu facem, fiecare din noi un gest concret şi tare aş mai vrea să văd un adept al masacrului omorând, cu mâna lui un câine şi dormind liniştit după asta.

La fel de gravă e şi ‘invazia’ huliganilor maghiari care pare că ne-a luat că din oală.Ţara asta are servicii speciale, foarte numeroase şi foarte, foarte bine plătite nu că să ne intercepteze pe noi şi să facă poliţie politică de ani buni, de vreo 9- 10. De aceea, cer public Parlamentului să iasă din adormire, să le cheme urgent să dea socotela despre ce s-a întâmplat şi să le întoarcă la menirea lor publică dar mai ales constituţională: siguranţa naţională. De ce nu au ştiut nimic despre ce urma să se întîmple? Cu ce se ocupă ele? De ce, de 10 ani, poate chiar mai mult, nu mai prezintă rapoarte, aşa cum prevede legea în faţa Parlamentului? Probabil pentru că s-au supus unui stăpân politic şi au lăsat de izbelişte o ţară care îi plăteşte pentru a fi demnă şi a trăi în siguranţă.

Efectul Muntenegru

Sub el am impresia că am trăit, aproape toţi, ultimile câteva zile. Un popor care numără doar cât un judeţ din România a produs asupra noastră un rezultat incredibil. Am redescoperit câteva valori fundamentale ale ideii de naţiune solidară, de umanitate reală, de compasiune faţă de unul de al tău. Muntenegrenii ne-au trezit brusc din amorţeala sufletească cu care bântuim ca prin deşert de aproape un sfert de secol. O mâna de oameni a făcut posibil ca toţi care erau vii după prăbuşirea autocarului în prăpastie să fie vii şi acum când scriu. Câţiva alpinişti şi un lanţ uman mutenegrean au salvat zeci de vieţi. Efectul Muntenegru ne-a făcut din nou oameni.

În 48 de ore statul român, într-o organizare impecabilă, şi-a adus acasă toţi cetăţenii implicaţi în catastrofă. Pentru cele 18 victime a fost zi de doliu naţional, suprapusă pe ziua drapelului, prin coincidenţă.

Evident că efectul nu a atins chiar toată naţia noastră. Au rămas, uscate cum erau, nişte suflete care îşi zic, sărmanele, de dreapta dar sunt de fapt nişte suflete moarte. Îi spun catastrofei accident rutier, nu înţeleg de ce nu i-am lăsat pe cei cu victime în familie să se chinuie singuri cu repatrierea lor aşa cum se întâmpla pînă acum, cer demisii sau ne spun, cinic, la mulţi ani de ziua drapelului.

Cam astea sunt luminile şi umbrele pe care micul popor muntenegrean le-a proiectat asupra noastră. Zona de lumină e singura care contează, şi în ea, împreună, alpinişti şi oameni simpli, medici şi paramedici, poliţişti, miniştri şi diplomaţi, suflete vii adică.

Ziua cea mai lungă

midsummerAzi e solstiţiul de vară, ziua cea mai lungă. Ea se celebrează de multă vreme, de toate vechile popoare. Aproape în toate ceremoniile se fac focuri, se sare peste focul purificator sau se fac băi purificatoare în râuri. Se pun crenguţe de soc şi de arţar la uşi şi la ferestre. Este momentul magic de triumf al verii. O zi sub semnul focului, al cărui simbol este soarele.

Toate popoarele străvechi foloseau acest simbol: celţii, vechii germani, vechii irlandezi. La baltici se credea şi aproape se crede şi acum că zeiţa Ma-Emma este creatoarea a tot ce este pe pământ. Oamenii erau convinşi că ea îşi împarte hrana cu muritorii, că datorită ei au ce mânca. Cea mai îndrăgită sărbătoare pentru zeitate era cea a solstiţiului de vară. În cinstea fertilităţii ei se ridicau focuri uriaşe. Seara se făcea o procesiune condusă de cele mai respectate femei din sat. Apoi, într-o adevărată festivitate, se gătea mâncare specifică în cinstea zeiţei, împreună cu mulţumirile: „Mamă, tu îmi dai mie, acum îţi dau şi eu ţie. Ia de la mine ceea ce am luat şi eu de la tine”.

Sunt două lucruri care m-au făcut să scriu despre asta. Am început azi să pregătesc ceea ce trebuie pentru Moşii de vara de mâine şi ritualul baltic al zeiţei m-a făcut să mă gândesc la mama mea şi la toţi cei plecaţi. Ca în ritualul zeiţei cumva. Şi apoi, ştiu de la o prietenă din Lituania a fiicei mele că balticii care trăiesc în zilele noatre la Bruxelles se adună de sărbătorile soarelui pe un câmp în afara Bruxelles-ului. Asta nu doar că mi se pare fabulos dar cred că spune multe despre cum ar trebui să ne bucurăm de tradiţii, până nu le pierdem complet. Şi să învăţăm de la cei care se bucură de ele.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: