Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the month “Ianuarie, 2012”

Noi suntem oamenii pe care îi așteptăm

Deviza blogului meu e „noi suntem oamenii pe care-i așteptăm”. Când am postat-o, m-am gândit că ea nu se potrivea doar americanilor în campania lui Obama, ci ni s-ar putea potrivi și nouă, românilor ce păream amorțiți în dezamăgire. Amorțiți de valul de cinism, de aroganță, și de disprețul pentru oameni afișat indecent și lăbărțat de cei care ne conduc. Recunosc că nu mă așteptam la o confirmare românească atât de rapidă a adevărului că noi suntem oamenii pe care îi așteptăm. Aseară am văzut de aici, din biroul de la Strasbourg, oameni frumoși în Piața Universității și peste tot în țară, inclusiv Slobozia mea, mulți oameni frumoși pe care îi așteptam. Azi am avut o nouă confirmare când am citit exact ce spuneam eu aici in articolele lui Mihai Gotiu și Costi Rogozanu. Vi le recomand și vouă, cititorilor mei frumoși. Pentru că salvarea noastră nu va veni de la oameni providențiali, ci chiar de la noi.

Anunțuri

Despre distrugere

Vă recomand excelenta analiză a lui Valentin Nicolau, despre delirul demolator și vinderea libertății.

Cum ieșim din fundătură?

În postarea mea de ieri am incercat să explic cum am ajuns in fundătură din punctul meu de vedere. Voi incerca azi o variantă de ieșire. De ce o variantă? Pentru că nu am nebunia să cred că analiza mea e completă sau ca e singura posibilă. Între timp s-a petrecut in Bucuresti un lucru frumos și urât in egală măsură. Oamenii au protestat continuu pe 13, 14 si 15 ianuarie. De ziua lui Eminescu. De ce urât? Pentru că de ce frumos știm toti. Urâtul vine din incercarea disperată a cuiva de a produce o diversiune, de a da frâu liber violenței pentru a discredita, de a descuraja, de a crea motive de represiune. Cum? Exact ca in Piata Universitătii in 1990. Sau ca la mineriade. Urât film! Vechi film!

Să revenim la drumul de ieșire. Să ne imaginăm că noi, fiecare cetațean am fost in cei 22 de ani un soi de copil vitreg al guvernelor succesive. Și că ele, guvernele, au fost, ca in Hansel și Gretel, mama vitregă care ne-a rătăcit in mijlocul pădurii de azi. Să ne mai imaginam că fiecare abuz, minciună sau compromis rușinos pe care l-am inghițit a insemnat o speranță pierdută pe drum care s-a prefacut intr-o mână de firimituri. Ele ne arată și drumul rătăcirii dar și drumul de intoarcere. Bun, bun, spun scepticii, povestea e poveste și viata e viată. Eu cred ca poveștile sunt esență de viată. Și-n ele inving mereu lumina, frumosul, binele. De la noi, de la fiecare, pleacă și lumina și frumosul și binele. Firimiturile sunt aspirațiile și speranța noastră, călcate in picioare prea multă vreme, pe care avem nevoie sa ni le reamintim. Pentru că, așa cum spuneam într-o postare anterioară, numai definirea clară a scopului societații noastre poate schimba drumul politicii in Romania.

Update: Un articol frumos pe o temă asemănătoare de la Vlad Mixich, aici.

Cum am ajuns aici?

E o întrebare care ne trece prin cap fiecăruia și la care eu, azi, încerc un răspuns. Eu cred că prin degradarea treptată a politicii, prin transformarea treptată dar ireversibilă a dezbaterii publice într-o bălăcăreală continuă și un schimb reciproc de insulte între pigmei. Dezbaterea politică trebuie să fie o bătălie a valorilor, a viziunilor diferite între tipul de societate pe care îl promovează unii sau ceilalți. Rezultatul? E cel pe care îl strigă oamenii în piețele publice în aceste zile în multe orașe ale României: toți sunt hoți, nu vrem să mai auzim de ei! Alternanța la putere în România a însemnat în realitate schimbarea găștilor. Pleacă ei, venim noi, punem oamenii noștri, din ce în ce mai nepregătiți, mai nepotriviți cu domeniul pe care îl conduc în numele partidului, nu al cetățenilor. Degradarea a fost consolidată și printr-o politică premeditată de discreditare a parlamentului ca instituție fundamentală a democrației, dar și printr-o dramatică scădere a calității oamenilor care îl alcătuiesc. De ce? Pentru că ușor-ușor singurul criteriu de selecție a rămas acela de a avea bani. Pe orice cale! Pe măsură ce trece timpul, înțeleg tot mai bine de ce am plecat din această politică! Pentru că eu cred altceva despre rostul politicii.

Prietenele mele

Două personaje importante lipsesc din postările mele de până acum: Spartacus și Catrinel. Sunt cele două pisici ale noastre și azi m-am gîndit că ar fi bine să va povestesc și despre ele. La început de tot, prin tinerețe, am avut un motan, îi spuneam Body, de la Bogdan, era frumos, foarte inteligent, bea apă de la chiuvetă și folosea wc-ul, nu glumesc, folosea deseori wc-ul. Body era însă aventurier, pleca afară din casă în fiecare seară și revenea dimineața. Până într-o dimineață cînd nu a mai venit, noi l-am căutat și l-am plâns mult, dar am aflat că l-a călcat o mașină pe Matei Basarab, pe bulevard. Era în vara 2000, soțul meu era deja bolnav.

La puțină vreme după aceea, un prieten l-a găsit pe Spartacus la Țăndărei, în curtea spitalului care acum e închis, era puiuț de câteva luni. Așa a apărut el. În vara lui 2001, eu eram la Grindu, tatăl meu murise de curînd, la 6 luni după soțul meu, Iuli și Andi erau acasă, la Slobozia. Când m-am întors am găsit 2 pisici, un prieten al lui Iuli o adusese pe Catrinel de la Andrășești. Așa am ajuns să am cele două aristocrate de acum. Ele sunt personaje importante ale vieții mele, sunt foarte fandosite la mâncare, iar în zilele când sunt plecată la Bruxelles sau Strasbourg, e o întreagă poveste: Iuli, Alex și doamna Ioniță vin și au grijă de ele. Spartacus le face figuri, îi aleargă prin toată casa, Catrinel se ascunde în cel mai inaccesibil loc de sub paturi. Catrinel suferă când eu lipsesc, îmi caută hainele și doarme pe ele. Când mă întorc de la aeroport noaptea târziu, Spartacus mă așteaptă întotdeauna la ușă. Catrinel doarme pe valiza mea, de fericire că am revenit. Am multe povești frumoase cu pisicile mele. Va mai spun pe parcurs.

Catrinel si Spartacus

Catrinel si Spartacus

Imagini

Am adăugat aici niște fotografii care îmi sunt dragi. Voi mai adăuga pe parcurs.

Adevărul care deschide voința

Sunt foarte bucuroasă că acest lucru, despre care doar citisem, funcționează, se verifică. Sunt foarte bucuroasă să văd că societatea noastră se mișcă, e revoltata, protestează, s-a solidarizat puternic cu Raed Arafat. Zilele trecute am verificat o altă vorbă de duh care spune că succesul are mulți părinți iar înfrângerea e orfană. Am avut un sentiment de profundă revoltă când am auzit un pigmeu politic spunând că SMURD-ul nu este făcut de un om ci aparține statului român. Era clar că succesul, unul din puținele noastre succese de după revoluție, are mulți părinți. Dar, așa cum spuneam în titlu, adevărul deschide voința, chiar și la noi, care păream destul de adormiți. La Târgu Mureș au ieșit în stradă cîteva mii de oameni frumoși care scandează adevărul despre SMURD și despre Raed Arafat. După ce a pus pe piciore un vis în care sigur la început nu credea multă lume, în afară de el, doctorul Arafat a știut să se sacrifice pentru a-și apăra proiectul. Cu aceeași tenacitate cu care un părinte se sacrifică pentru copilul lui. Sacrificiul lui a declanșat energiile în societatea românească, energiile bune care îi pot reda sănătatea. Mulțumim doctore, resuscitarea, socială de data aceasta, a dat rezultate.

Leacul dezamăgirii

Scriam într-o postare anterioară că la 5 ani de la intrarea în UE , românii sunt dezamăgiți. E adevărat, eu întâlnesc în fiecare zi dezamăgire, uneori chiar disperare. Cum am ajuns aici? Ce facem? Am ajuns pe mâna noastră și nu facem nimic. Problema lumii în care trăim e că nu mai știm să gândim și să acționăm ca o comunitate, astfel încât să ne fie bine la toți. Mai bine la toți. Promisiunea dreptei, de exemplu, e că singura cale pentru asta e să dăm frâu liber egoismului, să nu îngrădim dreptul de a face profit. Dacă fiecare e liber să-și urmeze interesul, interesul tuturor va fi apărat. Nimic mai fals! Soluția e să gândim ca o comunitate. Doar comunitatea este cea în numele căreia sunt create structuri, instituții, cea care legitimează o structură politică. Atâta timp cât noi, ca și comunitate nu ne stabilim scopurile, nu ne exprimăm aspirațiile, în numele nostru se iau fel și fel de decizii. Scopul politicii e să exprime aceste crezuri. Iar politica reflectă confuzia generală  din societate, lipsa clarității unor scopuri care să ne definească.

Noi trebuie să ghidăm politica, nu ea pe noi. Dacă ne simțim nereprezentati, asta e din cauză că nu ne susținem cu suficientă tărie crezurile. E grav că nu mai avem încredere în sistem, dar uităm că e al nostru, că numai noi putem să îl facem și îl refacem, că el fără noi nu există. N-ar fi mai bine să ne adunăm și să ne formulăm așteptările și crezurile decât să ne văităm dezamăgirea?

Update: Havel vorbea deja despre asta în 1990.

Despre autoritatea morală și pigmeii politici

Un autor britanic important vorbește în ultima lui carte de epoca pigmeilor politici, categorie în care îi include pe politicienii născuți după al doilea război mondial, incapabili de a formula o viziune alternativă la criza de societate pe care o traversăm de ceva vreme. Autorul se numește Tony Judt, iar cartea, încă netradusă în română, Ill Fares the Land. Ideea lui de bază e că trebuie să schimbăm felul în care vorbim despre politică și că întrebarea principală pe care trebuie să ne-o punem este «care e scopul societății noastre», pentru ce trăim? De ce trăim în comunitate? Ce trebuie să ofere ea? Judt spune că măsurarea tuturor valorilor în bani este o convenție care nu poate fi aplicată aspirațiilor care țin de scopul unei societăți, iar piețele cu siguranță nu pot determina scopul acestei societăți. Părerea mea e că scopul societății noastre este o viață decentă pentru toți. Dreptul la un sistem de sănătate, la educație, la niște servicii publice care își fac în primul rând datoria este pentru mine implicit. Cine spune că trebuie să înghițim pe nemestecate pilula neoliberală pentru a evita comunismul, este genul de persoană care face ca totalitarismul să fie în continuare posibil. Trebuie să avem curajul aspirațiilor. Să dezbatem.

Așa s-a întîmplat aseară, la o televiziune. Subiectul: noua lege a sănătății și serviciile de urgență. Unul din actori? Raed Arafat. L-am cunoscut în 1996, la el acasă, la Târgu- Mureș. M-a fascinat. Înființase acolo un pui de SMURD. Un fost student străin la medicină  în România a construit admirabil un sistem întreg, un exemplu în regiune, cu răbdare, cu viziune, cu curățenie sufletească. De ce? Pentru că nu a uitat de OAMENI! Am mai vorbit cu el, personal, o singură data, cred că prin iarna 2006-2007, niște prieteni tineri m-au rugat să-i ajut să salveze un nou născut cu probleme de la Baia Mare. Raed Arafat mi-a răspuns la telefon și a transportat micuțul la București. Raed Arafat e autoritatea morală în materie de servicii medicale de urgență în România.

Despre pigmeii politici nu vorbim azi. Îi întreb doar atât: dacă privatizarea sănătății e cum susțin ei, panaceu universal, care sunt beneficiile mele ca cetățean din privatizarea distribuției de gaze și de electricitate? Niște facturi mai mari, mereu mai mari. Dar din privatizarea Petrom? Un preț la pompă mai mare ca în Germania? Nu știu de ce asociez incidentul de aseară cu imaginea bisericii Pantelimon în flăcări, parcă atacul la Arafat și incendiul la turlă acestei biserici nu s-au petrecut întîmplător în același timp.

Update: Un alt comentariu pe aceasta tema de la Vlad Mixich.

Tot despre civism și protest

Vorbeam săptămâna trecută de dispariția conștiintei civice în societatea noastră. Iată că în alte țări foste comuniste ea există în continuare ca garanție a democrației pe care noi nu părem să o mai prețuim suficient încât să o mai revendicam. Maghiarii ies în stradă pentru a-și apăra democrația de un guvern autoritar și extremist, dar pe care l-au votat în proporție de două treimi. Protestează împotriva noii constituții, care le amenință libertatea, împotriva influenței politice asupra televiziunii publice, etc. Noi acceptăm pasivi abuzurile unui regim la fel de autoritar și de cinic, care guvernează cu un mandat „de strânsură”. Nu vorbesc aici de proteste de stradă, ci de absența exercițiului critic în dezbaterea noastră publică. Acest exercițiu critic e înlocuit de un interes bolnăvicios pentru neinspirantii și neinspirații actori politici ai momentului și lipsește cu desăvârșire o analiză critică a măsurilor luate de ei în numele nostru. Privatizarea sistemului de sănătate, comasarea alegerilor, schimbarea legilor fundamentale fără acordul parlamentului prin proceduri rezervate situațiilor de urgență, haideți să vorbim despre lucrurile astea! Înainte ca ele să denatureze fundamental și permanent prea tânăra noastră democrație.

Update: Un articol interesant despre civism si protest la Moshe & Mordechai.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: