Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the month “Iunie, 2012”

Câteva gânduri

Ne apropiem de capătul a două dintre cele mai urâte săptămâni din existența noastră postrevoluționară. Pline toxic de manipulări, de linșaj, de cădere în hău a unor instituții. Hienele par să se fi săturat, se ling acum mulțumite pe bot. Adrian Năstase e în penitenciar, l-au linșat, l-au distrus, l-au bătut cu pietre. El are păcatele lui, dar priviți cu mare atenție cine sunt hienele. Și câtă otravă ne-au injectat în vene în ultimele zile.

Acum, în liniște, ar trebui să reflectăm la asta. Azi, când ultima fază a nebuniei e în plină desfășurare, aproape pe nimeni nu mai interesează cine participă la Consiliul European. Toți suntem obosiți, inclusiv actorii. Dacă nu mă credeți, priviți-le fețele. Despre Curtea Constituțională, s-au spus multe. Pe doi dintre judecătorii acuzați îi cunosc personal. Ca atare, nu mi-e teamă să dau dreptate celor care îi acuză. Oare ce nebunie s-ar mai putea declanșa? E singura întrebare care îmi umblă prin cap.

Lecție de comunitate

Am fost, sâmbătă seară, la nunta băiatului unei familii de colegi și prieteni. Aromâni. Am fost încântată de frumusețea tradiției acestei comunități. De muzica specifică, de dansul specific, de felul cum petrec acești oameni. Admirabil! Steagul alb al comunității este purtat, în permanență, în roata dansului. Pe aceeași melodie, femeile și bărbații dansează diferit. Cineva cu care stăteam la masă, m-a întrebat la un moment dat: vedeți vreun om beat? I-am spus nu și atunci mi-a explicat cum se rezolvă: dacă cineva se îmbată, ceilalți îl duc, foarte discret, acasă. În cântecul pentru tânăra pereche, mesajul e că ei nu trebuie să mai lupte, că lupta au dus-o, timp de secole, străbunii lor. M-a mai impresionat că toți, dar absolut toți, știu rostul, de la copii la bătrâni. Știu rostul profund al nunții, al dansurilor specifice, al cântecelor, al tradiției. Frumos, excepțional sentimentul de apartenență la comunitate! O lecție, chiar!

Sălbăticie

Ca lider de grup al PD-ului în Senat, am fost un adversar consecvent al lui Adrian Năstase cât timp a fost prim-ministru. Am sărbătorit victoria alianței DA în 2004 ca pe o schimbare necesară și o echilibrare democratică a forțelor politice. Nu puteam să știu atunci ce se va întâmpla după și ce jaf vor lăsa în urmă chiar cei pe care i-am ajutat să câștige.

Ce vreau să spun e că indiferent de părerile noastre față de Adrian Năstase, nu pot scuza sub nicio formă lipsa de compasiune și de respect față de un om care trăiește o dramă. Mă oripilează comentariile pe care le văd în subsolurile articolelor de pe internet, mă îngrozesc dezaxații cu fularele care „protestează” pe Zambaccian, mă dezgustă institutul așa-zis de cercetare care trimite comunicate de presă de un cinism înfiorător. Am senzația că trăiesc într-o lume cu fundul în sus, în care toate valorile care ar trebui să ne unească în societate  – respect față de ceilalți, decență, compasiune – au dispărut cu desăvârșire. Mi-e groază pentru generațiile de copii care cresc înconjurați de această sălbăticie fără precedent.

La mulți ani, Adrian Năstase.

Măcel

Celor care privesc mirați măcelul post-electoral din PD-L le recomand să dea click aici pentru un articol mai vechi, în care ilustrez fenomenele care au făcut absolut inevitabil declinul acestui partid.

Altă viață

Azi am mers, la prânz, în parcul Orangerie din apropierea Parlamentului European. E un loc extraordinar, cu o grămadă de animăluțe și păsări, cu niște copaci aproape seculari, plin mereu de oameni. Din loc în loc găsești câte un Toutou-Bar. Ce e Toutou-Bar? Un fel de Cuțu-Bar. O cutie, un suport, cu două vase pline mereu cu apă pentru căței. Pentru cățeii care vin la plimbare cu stăpânii, că aici niciunul nu e părăsit. Da, nu există cîine sau pisică maidaneze, nu cred că se miră cineva. Drumul spre parc e plin și el de copaci, care au în vârf cuiburi mari de berze. Barza e pasăre protejată aici, parcul e o adevărată rezervație, iarna nu migrează, și, în plus, e mascota orașului.

Orașul acesta alsacian are o liniște doar a lui și o frumusețe la fel. Plin de turiști, plin de studenți, de funcționari europeni, nu se lasă niciodată tulburat. Cu arbuștii înfloriți mereu, plin de magnolii uriașe primăvara, de hortensii de toate culorile, de catedrale de unde se aud clopotele. Străbătut de rîul Aar își continuă viața, neperturbat de nimeni, de nimic.

Duminică e turul doi de alegeri legislative în Franța. În parc era un panou. Cu 4 (patru) afișe de candidați.

Din nou despre decont

Mă uit nedumerită la reacțiile post alegeri ale celor de la PD-L. Mă-ntreb ce ar trebui să li se mai întâmple ca să înțeleagă. Pentru că e clar că nu au înțeles. Cea mai mare gălăgie o fac unii, care, de cînd îi știu, la vot uninominal au pierdut toate alegerile. Și nu demisionează, Doamne ferește! Unii zic că e aproape bine, că nu stau rău la votul politic, bla, bla.

Dragii mei foști colegi, vreau să vă ajut cu un mic exemplu: în Ialomița, istoric vorbind, PSD sau Ion Iliescu la prezidențiale, luau maximum 50 000 de voturi. USL a luat acum, la președinția Consiliului Județean, aproape 90 000 de voturi. Adică, aproape dublu. Al doilea exemplu e harta României, colorată în funcție de rezultate. Niciodată, dar niciodată n-a mai fost așa. Ignorați realitatea pe propria răspundere.

Decontul

Comentarii la cald. Am urmărit și eu, ca fiecare român, rezultatele alegerilor de ieri. Și-n județ, dar și la nivel național. Am mers ieri să votez pentru prima oară, din 1992 încoace ca simplu cetățean, neimplicat în campanie. A fost interesantă postura.

Și-acum, despre rezultatele din Slobozia, din județ și din țară. Și la Ialomița, dar și pe ansamblu, e prima oară de la FSN încoace, când o forță politică (o alianță) obține un scor atât de categoric. Și tot prima oară când, la locale, e atât de evident votul politic.

E tot prima oară când fostul meu partid obține un rezultat atât de slab. La locale fostul PD avea, tradițional, rezultate mult mai bune ca acum. Din punctul meu de vedere, decontul a fost corect: s-au plătit corect aroganța, corupția, lăcomia fără margini, nepotismele, multe alte năravuri ale celor care, până de curând, se credeau veșnici. Dură, dar meritată lecție! Nu doar pentru perdanți, e valabilă pentru toată lumea!

La nivel local mă bucur că, în sfârșit, mediocrul fost primar a decontat porcăria penală cu apa dar și inadaptarea lui la nevoile și mai ales la perspectiva Sloboziei.

M-a surprins, plăcut, recunosc, campania bună a USL, au învățat mult în anii de opoziție. Alternanța la putere e o bună  școală, chiar și la noi. Felicitări, deci celor care au cîștigat, dar atenție! Decontul nerespectării cetățenilor pe care îi reprezinți este dur!

Statul modern – un nou episod

Mii de români s-au trezit, ca și noi, amendați de compania de drumuri pentru că n-am fi avut rovigneta. Și noi, ca și mulți alții, evident că aveam. Soluția? Nu anularea amenzii de către autoritatea competentă, cum ar fi normal, ci biata justiție română. Modernizată cum știm de toți miniștrii din ultimii ani, ba chiar și de președintele țării. Ia să vedem deci cum arată modernizarea, inclusiv mica reformă a lui Predoiu:

-am depus acțiunea împotriva CNADR în aprilie 2011

-am fost citați la Judecătoria Cornetu, jud Ilfov în ianuarie 2012. Am depus o mulțime de documente, proba de plată a rovignetei, etc.

-am câștigat procesul, simplu ca bună ziua.

Rezultatul? Am primit hotărârea abia ieri, pe 5 iunie 2012. Cum? Ca în România modernă. O coală A4, scrisă față-verso, fără plic, fără nimic. Totul la vedere. Să citească toată lumea, și poștașul, și vecinii, cine o avea chef.

Iată deci domnule președinte cum arată statul nostru modern: CNADR nu are competență pentru anularea amenzilor nejustificate, un process banal durează 13 luni, instanțele moderne nu își permit un plic, hotărârile se trimit ca pe vremea fanarioților. În plus, am câștigat procesul nu pentru că rovigneta era plătită și că depusesem toate documentele, ci pentru că agentul constatator nu luase nu știu ce semnătură. Iată cum arată, concret, mica reformă, celeritatea, pe scurt statul modern român.

Moșii de vară

Îmi place foarte mult tradiția acestei zile. Se împart vase cu mâncare pentru pomenirea celor plecați. Am câteva amintiri dragi: oala de pământ cu trandafir și mentă la coadă, cu o mână de cireșe în ea, lingura de lemn și gustul grișului cu lapte sau al pilafului cu găină adevărată făcute de mama de Moși. Când mama era bine și era la Grindu, mergeam obligatoriu la ea azi, să mănânc pilaf. Azi, deși am făcut la rândul meu tradiția, tot mi-e dor de pilaf și de grișul mâncat cu lingura de lemn. Sunt unice!

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: