Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the category “Personale”

Paradoxurile marilor oraşe ale lumii

În 1996, când am ajuns în Washington DC, am fost foarte surprinsă să văd veveriţe traversând strada, maşini americane încetinind că să nu le accidenteze şi iepuraşi care veneau lângă tine dacă stăteai cumva pe o băncuţă. Nu mă aşteptam, culmea e că atunci când m-am întors şi am povestit asta unui grup de colegi consilieri judeţeni, unul, săracul, a zis cam aşa: „Nu cred, doamnă, putea să fie un şobolan. N-aţi văzut dumneavoastră bine!”.

În ultimele şapte luni am venit des la Londra la micuţa mea Juliet, care are acum 15 luni. Iată, după 20 de ani, aceeaşi surpriză, într-un oraş mult mai mare ca Washington, mult mai vechi, acelaşi paradox: cartiere întregi în mijlocul cărora sunt parcuri imense cu lacuri pline de lebede, raţe şi gâşte sălbatice, veveriţe care ţopăie prin copacii din pădurile intacte din oraş şi, culmea, vulpi care trec strada sub ochii tăi, de data asta, vorba colegului consilier, cu şobolanul de care vorbea el în gură. E absolut un fapt banal să te întâlneşti cu vulpiţa pe stradă, nu e considerată un pericol pentru oameni, şi nici nu e, de altfel.

Fiecare pâlc de pădure e îngrijit, dar şi sălbatic în acelaşi timp, iarba se tunde englezeşte doar pe câţiva metri la margine, restul rămâne natural, intact, aşa încât vieţuitoarele pădurii să îşi ducă traiul liniştite.

Acasă (fiecare casă englezească are de obicei şi o mică grădina în spate), toate păsările lumii îţi încânta auzul. Avem o pereche de porumbei sălbatici care ne vizitează şi ne cânta zilnic, un cuplu de mierle cu trilurile lor minunate, piţigoi, grauri capitalişti graşi, mai mari că ai noştri din România, vrăbii, rândunici, ciori şi coţofene. Mi se par paradoxale, dar atât de frumoase, aceste amestecuri de viaţă urbană cu viaţa adevărată, această grijă pentru frumuseţile şi bucuriile naturale.

Păcat că noi nu ştim să ne păstrăm bucuria, nici măcar în micile noastre oraşe, bântuite de hingheri, de poluare, de ţânţari şi de administraţii locale ca vai de mama lor. Păcat şi trist în acelaşi timp.

Statul român deformat

Revin la acest subiect. Am mai scris despre el din perspectiva experienţei mele personale ca fost politician, senator, deputat european, dar mai ales a unei experienţe recente ca cetăţean, care m-a şocat.

Prin toamnă, un incident cu nişte puşti obraznici care au intrat în curtea interioară a blocului în care locuiesc şi care nu s-au lăsat scoşi afară decât de echipa operativă a Jandarmeriei, m-a adus în situaţia de a semna, în calitate de martor, procesul verbal de contravenţie încheiat de respectiva instituţie. Nicio clipă nu mi-a trecut prin cap ce consecinţe poate avea acest lucru, recunosc că pe moment m-am minunat că o instituţie de forţă a statului român modern, reformat, nu e crezută sau nu-şi poate încheia misiunea de reaşezare a ordinii publice decât dacă semnează şi un martor, un biet cetăţean obişnuit.

Uitasem complet incidentul, dar n-a fost să fie. Prin februarie, în lipsă, m-am trezit citată ca martor într-un proces de contestare a contravenţiei. La câteva săptămâni, o nouă citaţie, pentru un nou termen, în care iarăşi nu pot fi prezenta pentru că nu sunt în ţară. Şi un poliţist care-mi sună la uşa şi îmi spune că are mandat de aducere pentru mine, la următorul termen. M-am prezentat cu câteva zile în urmă cu o cerere de motivare obiectivă a absenţei, la judecătorul de serviciu, care mi-a explicat, ritos, că nu face decât să primească documentele, că voi păţi la fel ori de câte ori voi mai semna ceva ca martor, şi că judecătorul din dosar este singurul care va decide.

Care sunt concluziile?

– Că în ţara asta a noastră eşti obligat să fii martor într-un proces, că nu te întreabă nimeni nici dacă vrei, nici dacă poţi şi trimit pe bietul poliţist să te aducă. Asta după ce reformăm de 25 de ani justiţia şi am schimbat recent codurile. Aşa încât uneori e mai uşor să fii contravenient chair decât cetăţean nevinovat.

– Că toate legile de care unii (puţini) sunt mândri sunt de fapt o catastrofă, că cele mai multe s-au adoptat fără dezbatere parlamentară, adică prin asumarea răspunderii, o soluţie pe cât de aberantă pe atât de păguboasă, atunci când ele se aplică.

– Că nu doar că nu s-a modernizat nimic în domeniile vitale, în cele mai multe dintre ele e mai rău decât pe vremea lui Ceauşescu. Nu, nu exagerez cu nimic, eu nu am auzit pe nimeni în vremea aceea, că s-a trezit cu poliţia la uşa şi că a fost obligat să se prezinte într-un proces cu care nu are nici în clin, nici în mânecă.

– Şi că, cel mai grav, instituţiile pe care le plătim (pe unele din greu) nu fac decât să-şi pună beţe în roate una celeilalte şi că toate, dar toate, continuă să ne agreseze pe noi, pe cei care le plătim.

Asta da reforma a statului român.

 

Tainele vieţii

DSC01349-1Sunt departe de casă şi ecourile unui eveniment trist al vieţii mele sunt uriaşe. A murit ieri, în lipsa mea, mama soţului meu, adică soacra mea. Mi-a fost în ultimul timp frică de fiecare dată când am fost plecată că evenimentul se va petrece în acest timp. Iată că de ce îţi este frică, nu scapi.

I-am zis, de la început, mămică, aşa cum îi spuneau cei cinci copii ai ei, deşi mamei mele îi spuneam mamă. Nu ne-am supărat niciodată timp de 38 de ani. În ultimii ani de suferinţă ai ei, era tot timpul bucuroasă să mă vadă. O femeie care a crescut cinci copii şi căreia, deşi suferea de Alzheimer, instinctul de mamă i-a rămas neatins. Legăna mereu, mângâindu-i, bebeluşi de jucărie, păpuşi, ca o taină de nedesluşit, până aproape de sfârşit la cei 88 de ani pe care-i împlinise de Sf Dumitru. În ultima vreme nu mai vorbea deloc, dar ochii ei spuneau mai multe decât o mie de cuvinte.

Această femeie care a plecat acum mi l-a crescut pe Iuli de la 10 luni şi până după 3 ani. Ca bunica la rândul meu, îi sunt şi azi profund recunoscătoare şi-i mulţumesc acolo unde se află acum.

Ne întâmpina tot timpul cu ceva bun de mâncare când ajungeai la ea, iar mie îmi făcea special un lucru care ştia că îmi place foarte mult, îmi plac şi acum, turte calde pe plita de la maşina de foc, sau într-o cratiţă de tuci, pe aragaz.

Sărut mâna, MĂMICĂ, şi fie ca toate lacrimile şi mulţumirile noastre să-ţi însoţească treceres în lumea de lumină de dincolo.

Strasbourg

Nu am scris demult. De multe luni de zile. Îmi cer iertare pentru asta tuturor celor dragi care îmi spun că îmi citesc postările, pentru lungă mea tăcere. Uneori, fiecare, părem fugiţi din viaţă noastră şi aşa cred că am părut şi eu. Am profitat din plin de rolul meu de bunică.

De curând, acum o săptămâna, m-am întors de la Strasbourg. Am fost acolo cu corala episcopală Sfîntul Mare Mucenic Mina a Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, care a vizitat Parlamentul European, oraşul, biserica românească din Strasbourg, muntele şi mănăstirea Sainte Odile, un pic din Germania şi minunatul orăşel alsacian Ribeauvile de pe ruta vinului. Corala a încântat deputaţii şi funcţionarii europeni concertând în curtea interioară a Parlamentului european, comunitatea românească din Strasbourg, prezentă la concertul oferit la biserica românescă, dar şi în alte câteva locuri.Stras 2 Stras

M-am bucurat de două lucruri în mod deosebit: că am putut promova în Strasbourg şi chiar în Kehl, în Germania, nişte oameni minunaţi şi o muzică de cea mai bună calitate. A două bucurie este că am revăzut oameni dragi, cum ar fi Georgiana, fosta mea asistentă, pe părintele paroh Iorgulescu şi pe doamna, mulţi dintre foştii colegi. Mulţumesc lui Viorica Dancila şi lui Carmen Dinu pentru că au făcut posibil acest lucru. Mulţumesc părintelui protopop Drăghici, părintelui Cătălin Stanciu, dirijorul coralei şi fiecăruia din cei 23 de preoţi prezenţi pentru cele 4 zile frumoase petrecute împreună şi pentru că mi-au oferit prilejul de a mai fi o dată mândră de Ialomiţa, de tradiţia şi de valorile ei culturale.

Rândunelele Alexandrei

randunicaAzi, pe la prânz, a fost înmormântarea Alexandrei Aron. Copilul minunat şi frumos care s-a luptat timp de 5 ani cu cea mai nenorocită boală, s-a stins. A obosit şi a plecat.

În mai 2012, în plină luptă pentru viaţa ei, a deschis un blog. El se chema «Vreau să trăiesc!». În dreapta, sus, o imagine cu un mic stol de rândunele. Dedesupt, o poză cu ea înainte de boală şi un motto «A fost odată ca niciodatăşi vreau să nu se termine aici». Acum sună ca o premoniţie îngrozitoare.

Azi, înainte de plecarea ei definitivă de acasă, pe scara blocului, la etajul 2, două rândunele au venit în zbor, de câteva ori, foarte aproape de uşa casei lovite de tragedie. Nu am văzut niciodată, dar niciodată un asemenea lucru. I-am descoperit rândunelele de pe blog mai târziu, când m-am întors acasă la mine.

Am întâlnit-o pe Alexandra o singură dată, era, cred, toamna anului 2009. Am încercat să o ajut, am făcut câte ceva. Simt însă acum că am făcut prea puţin pentru ea. Ştiu mulţi oameni care au făcut la fel şi care, poate, simt ca şi mine că am pierdut bătălia. Că nu am făcut destul. În bătăliile noastre cele mai grele, părem, fiecare, de cele mai multe ori, aproape singuri. Alexandra a avut cu ea rândunelele care au luat-o cu ele, spre alte lumi. Poate mai bune….

Viaţă din viaţă

De 19 zile a venit pe lume cea de-a doua dintre nepoţelele mele, Juliet Rose, la care abia aştept să ajung curând.

E o bucurie enormă şi-i sunt profund recunoscătoare pentru asta ei, micuţei scumpe şi copiilor mei mai mari, Andreea şi Yann, împreună cu care am aşteptat cu o mare emoţie evenimentul. Cu atât mai mare cu cât n-am putut să fiu acolo în momentul naşterii ei. E minunat să ai braţele pline de copiii copiilor tăi, aşa cum le am pline eu acum cu Eva, care a trecut de doi ani, şi cu Juliet Rose, despre care Eva vorbeşte tot timpul, ca o verişoară mai mare ce este. E minunat să vezi viaţă din viaţă pe care ai dat-o la rândul tău.

Prin coincidenţă, aşa cum Eva Nicole s-a născut de Sfântul Nicolae, ca un omagiu pentru bunicul patern pe care din păcate nu l-a cunoscut, Juliet Rose s-a născut în martie, mai devreme decât o aşteptam. În martie erau născuţi tatăl şi mama mea, adică străbunicii ei materni, dar şi bunicul său portughez.

Restaurantele Inimii

Am încheiat vineri 21 martie primul sezon de asigurare a unei mese calde pe zi pentru persoanele fără adăpost. Din 21 decembrie până pe 21 martie au fost oferite circa 3600 de porţii de hrană caldă, în adăpostul de la Baia comunală şi cu ajutorul voluntarilor, în alte locuri pentru cei lipsiţi de orice mijloc pentru a-şi asigura hrana.

Este doar un început, care a dovedit că se poate, că ne putem mobiliza, că ne pasă, că putem ajuta.

Mulţumesc donatorilor în primul rând, pentru generozitatea lor: d-lui Sitaru, d-lui Negoiţă, d-lui Crişan, d-lui Costandache, d-nei Iuliana Bulibaşa, d-lui Stănoiu, d-nei Tatiana Pop, d-lui Drăgoi de la Petstar, d-lui Roşca de la Itaro, d-nei Mariana Iancu de la Servicii comunale, d-nei Ioniţă de la Transmim, d-nei Elena Catargiu, d-lui Petrescu Eugen, d-nei Bianca Bălan, d-nei Dumitru Niculina, d-nei Antoaneta Pericli, d-nei Leca Nicoleta, d-nei Olga Picerea, d-nei Cristina Săvoiu. Mulţumesc presei locale şi membrilor asociaţiei noastre pentru susţinerea proiectului.

Şi multe şi speciale mulţumiri Andreei Conescu şi lui Ionuţ, care ne-au pregătit mâncarea şi au distribuit-o, zi de zi, neîntrerupt, în aceste prime trei luni de proiect.

Ne dorim din tot sufletul să mergem mai departe. Urmează alte componente ale proiectului şi pregătirea pentru iarna viitoare. Când ne dorim să ne extindem activitatea măcar la nivelul a 4-5 localităţi din judeţ, dacă nu vom avea capacitatea de a-l acoperi în întregime.

Update:

Între timp, am ajuns la micuţa mea scumpă, frumoasă şi vitează. E minunată, mi-a făcut cea mai mare surpriză posibilă, m-a aşteptat la aeroport. A fost una din puţinele incursiuni în viaţă asta de omuleţ. Ce să-ţi doreşti mai mult?

Scrisoare deschisă

Domnule Prim Ministru Victor Ponta,

Mă gândesc continuu, de luni seară, dacă are rost să scriu sau nu aceaste scrisoare. Pentru că vreau să mă asigur că aţi auzit cele mai triste şi adevărate cuvinte pe care un român plecat – Mariana Ciucă, sora Aurei Ion – le-a spus despre ţara noastră DEFECTĂ, o să o fac.

Sunt un fost om politic. Ne cunoaştem puţin. Cu Daciana pot să spun că mă cunosc mult mai bine. Am plecat din politică în 2009, când am fost ferm şi definitiv convinsă că politica, în care am risipit 20 dintre anii de maxim potenţial al vieţii mele, nu mai e pentru ceilalţi, pentru ţară, ci doar pentru o bună parte din cei implicaţi în ea.

Nu vă scriu pentru mine, nu vreau să va scriu despre mine. Vă scriu pentru că mai am un dram de speranţă că aţi putea să auziţi şi să înţelegeţi ceea ce vă voi spune.

Domnule Prim Ministru, înţelegeţi că trăim continuu, clipă de clipă, cele mai triste şi cutremurătoare zile ale existenţei noastre ca naţie, ca popor. Ştiu sigur că ceea ce simt eu simt multe milioane de oameni obişnuiţi, milioane de suflete care au plâns ca şi mine. Acum, la ora la care vă scriu, începe slujba de înmormântare pentru Adrian Iovan. Ieri, cînd a fost înmormântată Aura Ion, nu am avut puterea să fac asta.

Iată ce vă rog. Cereţi iertare familiilor victimelor şi celor salvaţi de o minune dumnezeiască, pentru nenorocirea pe care au trăit-o. Mulţumiţi sincer, cu umilinţă, salvatorilor, acelor oameni incredibil de buni şi cu frică de Dumnezeu pentru sacrificiul lor. Pentru că au salvat tot ce s-a mai putut salva. Pentru că au venit la Bucureşti, la cele două înmormîntări de la care dvs. aţi lipsit, lucru care m-a dezamăgit, dar pe care îl înţeleg. De azi înainte, înţelegeţi va rog, că misiunea dvs ar putea să fie salvarea acestei ţări defecte rău şi nu de acum, dar plină de oameni minunaţi. Înţelegeţi şi faceţi tot ce va stă în puteri pentru a întoarce acasă măcar o parte infimă dintre milioanele de români harnici, buni şi inteligenţi care pribegesc acum prin lume. Înţelegeţi că trebuie să puneţi acum capăt modului în care se numesc demnitarii sau se angajează funcţionarii în instituţiile publice vitale ale acestei ţări.

Acum când va scriu şi cred că mă veţi auzi, sunt mii de absolvenţi de elită ai celor mai bune universităţi româneşti, inclusiv din domeniul aviaţiei, care nu pot sparge sistemul şi vor pleca şi ei, în curând, unde vor vedea cu ochii. Opriţi-i va rog! Spargeţi dvs acest sistem! Intraţi într-o dimineaţă, ca om simplu, fără SPP într-o institutie publică, oricare ar fi ea, priviţi atent în jur şi faceţi ca umilinţa cetăţenilor acestei ţări defecte să înceteze. Nu mai numiţi pe nimeni doar pentru că are sprijin politic, încercaţi să va asiguraţi că are măcar un dram de competenţă pentru locul, cel mai adesea nepotrivit, pe care îl cere. Ţara noastră s-a defectat, în principal, din acesta cauză, a acestui fel de politică.

Poate va întrebaţi de ce vă scriu dvs şi nu preşedintelui, din a cărui echipă am făcut multă vreme parte. Răspunsul e dureros de simplu: în el am crezut foarte mult şi nu mai cred acum deloc. De la dvs, pe care va cunosc mult mai puţin, aştept, contez măcar că auziţi strigătul disperat din aceste zile al României profunde. A României pline de oameni frumoşi şi buni pe care aveţi şansa uriaşă ca şi datoria să îi salvaţi, să îi ţineţi acasă. Să va salvaţi ţara defectă pe care aţi fost ales să o conduceţi.

Învăţaţi, va rog lecţia, cutremurător de umană, a salvatorilor din Apuseni! Dacă nu veţi putea face nimic sau prea puţin din tot ceea ce v-am rugat veţi fi, la vârsta mea, mult mai dezamăgit decât sunt eu acum, pentru că şansa dvs. e mult mai mare.

Maria Petre – fost senator al României, fost deputat european.

Sărbători Fericite!

Vă doresc un Crăciun frumos şi bun tuturor.

http://www.youtube.com/watch?v=lAupZNBcTTs

Curajul trebuie să aibă un sens

Am auzit această expresie într-un film care face mare audienţă, un film despre unul din imperiile apuse, spusă de unul din constructorii lui. Mi-a rămas în minte şi am constatat cât e de valabilă expresia şi azi.

Nişte oameni, mulţi dintre ei tineri, instruiţi, entuziaşti, încearcă să-şi proiecteze viaţă cu curaj şi ies în stradă pentru asta de vreo două luni. Mă gândesc că aici e vorba de un sens al curajului lor, sensul în care vor să arate ţara în care vor trăi ei mai departe, cu copiii lor, fără dezastre ecologice, cu patrimoniu cultural păstrat, cum spun ei, fără cianuri peste fâneţele din Apuseni.

În acelaşi timp, guvernanţii joacă şi ei o formă de curaj, dar al lor pare să nu prea aibă sens. Sau are unul ciudat : «vrem să va facem viitorul aşa cum vrem noi» şi cum vor vreo 2-3 transnaţionale cu gândul la profitul lor şi nu la patrimoniul românesc – cel de care e îndrăgostit, printre alţii, chiar Prinţul Charles al Marii Britanii.

Simplificând, aş spune că e vorba, mai degrabă, de o sfidare uşor cinică decât de un curaj cu sens. În ce mă priveşte, şi spun asta pentru cititorii mei pe care i-am cam dezamăgit cu tăcerea mea din toamna şi vara această, vreau să le dau o veste bună: am lucrat la un nou proiect, în sensul subtitlului blogului meu, adică noi suntem oamenii pe care-i aşteptăm. El este aproape gata, va fi lansat spre sfârşitul acestei luni şi ne va aduce împreună înainte de Crăciun. Cel puţin aşa arată lucrurile în visul, în viziunea mea despre a face bine, cu sens.

Despre noi şi despre Radu Vasile

Radu VasileM-a marcat puternic plecarea discretă, aşa cum i-a fost de altfel şi viaţa acestui om. Care a condus România de acum 15 ani. Decorat post-mortem, găzduit în nefiinţă în holul Senatului, i-a fost dat să plece, aproape neobservat, aşa cum a şi trăit de prin 2005 încoace, dar puternic reconfirmat.

Am fost colegi la Senat în primul meu mandat, între 2000-2004. Un om extraordinar, cu mult umor discret şi cuminte, dar marcat de o profundă dezamăgire, asista doar la spectacolul trist al devalizării continue a României, despre care el spusese prin 1998-1999 că nu mai e nimic de furat din ea. Acum îi spunem că a fost erou la Cozia, atunci însă toţi s-au dat la o parte şi l-au lăsat singur. Norocul lui că a reuşit să potolească o vîlvătaie care ar fi aruncat definiv în beznă ţara pe care o conducea. Mă refer la ultima mineriadă. Prin 2005 îşi făcea iluzii că noua putere va avea nevoie de el. N-a fost aşa. A urmat uitarea, până în zilele noastre, până la decorarea post-mortem.

Ce mi s-a părut uşor straniu a fost că în timpul ceremoniei lui funerare, la liceul Bolintineanu se petrecea un fapt care îi confirma pentru ultima dată motivele crezului lui politic dar şi al profundei dezamăgiri: zeci de procurori şi de poliţişti se pregăteau să încarce în autobuze 250 de elevi care tocmai terminau bac-ul pentru a-i ancheta la Poliţia Capitalei sau la Direcţia Generală Anticorupţie, din motive de spaţiu. În ţara din care Radu Vasile pleca se fură şi tinereţea, speranţa şi încrederea în societate a unor copii, sub ochii, sub plânsul şi sub protestele disperate ale părinţilor şi bunicilor lor. În ţara lui Radu Vasile care pleca se reedita, nebunesc, ceva din istoria deportărilor româneşti, de data asta din şcoală către ancheta anticorupţie.

La plecare, n-a mai fost singur în  dezamăgirea lui, tocmai i s-au adăugat câteva sute de tineri şi familiile lor şi multe milioane de români.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: