Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the tag “protest”

Curajul trebuie să aibă un sens

Am auzit această expresie într-un film care face mare audienţă, un film despre unul din imperiile apuse, spusă de unul din constructorii lui. Mi-a rămas în minte şi am constatat cât e de valabilă expresia şi azi.

Nişte oameni, mulţi dintre ei tineri, instruiţi, entuziaşti, încearcă să-şi proiecteze viaţă cu curaj şi ies în stradă pentru asta de vreo două luni. Mă gândesc că aici e vorba de un sens al curajului lor, sensul în care vor să arate ţara în care vor trăi ei mai departe, cu copiii lor, fără dezastre ecologice, cu patrimoniu cultural păstrat, cum spun ei, fără cianuri peste fâneţele din Apuseni.

În acelaşi timp, guvernanţii joacă şi ei o formă de curaj, dar al lor pare să nu prea aibă sens. Sau are unul ciudat : «vrem să va facem viitorul aşa cum vrem noi» şi cum vor vreo 2-3 transnaţionale cu gândul la profitul lor şi nu la patrimoniul românesc – cel de care e îndrăgostit, printre alţii, chiar Prinţul Charles al Marii Britanii.

Simplificând, aş spune că e vorba, mai degrabă, de o sfidare uşor cinică decât de un curaj cu sens. În ce mă priveşte, şi spun asta pentru cititorii mei pe care i-am cam dezamăgit cu tăcerea mea din toamna şi vara această, vreau să le dau o veste bună: am lucrat la un nou proiect, în sensul subtitlului blogului meu, adică noi suntem oamenii pe care-i aşteptăm. El este aproape gata, va fi lansat spre sfârşitul acestei luni şi ne va aduce împreună înainte de Crăciun. Cel puţin aşa arată lucrurile în visul, în viziunea mea despre a face bine, cu sens.

Anunțuri

De ce şi despre ce nu am mai scris

Nu am scris nimic după ce m-am întors de la Roma. O lună încheiată. M-am bucurat în tihnă de Eva mică, de copiii mei, de Paşti, de fiecare zi perfectă de primăvară, de fiecare dimineaţă de mai, de vişinul şi de bătrânul salcim înfloriţi pe rând la geamurile mele, de explozia de verde, de soare, de cuibăritul guguştiucilor, de bujori, de iasomie, de socul înflorit. Despre ce ar fi trebuit poate, să scriu, dacă primăvara n-ar fi fost atât de frumoasă?

Despre faptul că nu înţeleg, sub nicio formă, de ce am devenit, brusc, noi, România, de acord cu explorarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică şi de ce ne uităm, inerţi, la protestul oamenilor din Vama Veche?

Sau despre faptul că ne mirăm şi ne oripilăm ca şi cum ne-am trezit dintr-un somn adânc, că în România sunt chemaţi anual la comisiile de expertiză medicală mii de oameni fără mâini sau fără picioare. Numai că asta se întâmpla de ani buni, cu mult înainte de România europeană. Iar aceste comisii, ştie oricine, sunt aceleaşi care îi chinuie pe infirmi dar i-au pensionat medical, pe spagă mai mare decât pensia pe un an, pe multe mii de oameni apţi de muncă. Asta o ştim toţi, guvernanţi, guvernaţi, opoziţie, fiecare din noi cunoaştem oameni în carne şi oase care n-au avut de ales şi au plătit această taxă de tranziţie.

Şi n-am mai scris despre efectele benefice concrete ale descentralizării, atâta câtă avem, după mai bine de 20 de ani de la primele alegeri locale. Dacă, de exemplu, Festivalul Perlea, care se desfăşoară acum la Slobozia, ar fi depins în vreun fel de Ministerul Culturii şi nu de autorităţile locale, n-am fi vorbit de ediţia a 21-a ci ar fi devenit o amintire frumoasă, că multe altele.

Şi-n fine, n-am scris despre ruperea USL despre care se discută aprins în ultimele 2-3 zile. Dacă se va întâmpla, eu nu cred asta, cauza reală va fi toxina periculoasă a coabitării.

Filipii de iarnă și criza citostaticelor

În tradiție, pe 25 ianuarie, se celebrează Filipii de iarnă sau ziua lupilor. Ea se respectă de veacuri în casele de ciobani și în gospodăriile cu multe animale, pentru a le proteja de lupi. Sunt tot felul de obiceiuri, nu se dă nimic din casă, femeile lipesc gura sobei ca să lege gura lupilor.

Coincidență. Azi, de ziua lupilor a izbucnit o nouă criză a citostaticelor. Știm că lupii omoară mai mult decît mănâncă. La noi, cancerul face la fel, omoară mai mult decât ar omorî dacă nu am avea mereu crize. Generate, după mine, de o lăcomie identică cu cea a lupilor.

Am înțeles că statul român a fost nevoit să-și creeze propria companie pentru că marii furnizori nu sunt interesați să importe citostatice. Nu sunt profitabile! Cât cinism și câtă lăcomie! Noul scandal mi-a amintit de experiența mea directă din anul 2000, când soțul meu a fost diagnosticat cu cancer de pancreas. Medicul oncolog de la Fundeni al cărui nume am reușit să-l uit, a avut grijă să îmi dea împreună cu rețeta de citostatice și un număr de mobil și numele unui distribuitor. În coșmarul pe care îl trăiam, trebuia ca, lună de lună, să sun la acel număr, să alerg la casa de sănătate să iau aprobările și apoi la farmacia pe care mi-o spunea distribuitorul.

Sunt sigură că mii și mii de oameni au trecut și trec prin această experiență traumatizantă. Repet, povestea mea e din 2000, va dați seama cât s-o fi complicat între timp? Cred că trebuie să revenim, cu toții, la condiția de oameni și nu de lupi, să înțelegem  că lăcomia unora ucide. Autoritățile, guvernul, să spună STOP clar oricărei încercări de jaf în sănătate, pe viața și așa chinuită a bolnavului român. Jaf încurajat din multe direcții, inclusiv din spitale și mai ales din minister și de la Casa de sănătate națională.

Ole, ole, ole, ole…

MRU Bond

Copyright Iepurele Mizantrop

Arogantul nu mai e! E bine pentru sănătatea democrației, e bine pentru un partid care o luase razna, e bine pentru noi toți. Chiar dacă s-a întâmplat cu ajutorul migrației, și nu prin alegeri parlamentare. Dar vin și alegerile în curând.

E interesant, al doilea guvern de după revoluție care cade prin moțiune, primul a fost cel al lui Emil Boc. Și mai interesant e că n-a durat decât două luni! Dură lecția pentru aroganți! Pentru cei care se comportă ca și cum ar fi predestinați să ne conducă și care uită că încrederea mai trebuie și câștigată, și meritată.

Umilințe de cetățean

E umilitor ca țara ta să fie cea în care, o fetiță, la Viișoara, moare înecată în fosa septică din curtea școlii. E umilitor ca în țara ta să moară in fiecare an, la naștere, câteva mii de bebeluși. Carmen Avram spunea, într-un documentar cutremurător, difuzat acum câteva zile pe Antena 3, că sunt cam 30 000 în ultimii 20 de ani. E umilitor ca în țara ta să se arunce bani, cu miliardele, pe tot felul de idioțenii, iar copiii de la țara să meargă la toaletă în fundul curții.

Aceste umilințe nu se pot întâmpla decât într-un stat în derivă. Aceste umilințe de cetățean sunt suficiente pentru ca cel care se consideră șeful unui asemenea stat să decidă să plece. Să abdice chiar!

Vă acuz!

Vă acuz că în timp ce vă mutați cu ședințele din palat în palat și vă faceți aranjamentele, în palatele voastre bine încălzite, tot nordul județului Ialomița este complet sub zăpada și nu are curent electric de ieri. Începe a doua noapte de beznă, de viscol și de frig. Peste copii nevinovați, peste oameni bătrîni și bolnavi, înghețați sub zăpadă. Primarilor care sună disperați la Slobozia li se recomandă să apeleze la 112. Nimeni nu ridică un deget. Voi vă faceți jocurile.

În ce țară dementă se negociază funcții în plin viscol?

Vremurile tale

E stupefiant, nu pot să scriu nimic despre asta, așa că azi mă întorc la lucrurile frumoase, la cele care contează cu adevărat. Și vremea și vremurile sunt la fel de urâte. Le las, le ignor, mă întorc la Eva Nicole, la iubita mea cea mai mică, la bucuria adevărată a vieții, care a împlinit ieri două luni.

La mulți ani, Eva Nicole! Îmi doresc ca vremurile tale să fie altfel. Când o să fii un pic mai mare o să îți  povestesc cum am crezut eu că pot să le fac mai frumoase și mai bune. Și cum mai sper, încă, acum la vârsta ta de două luni.

Despre falsuri și impostură

Pentru că gerul alungă de afară, azi protestez și eu. Aici, pe blog. Împotriva tuturor falsurilor care ne intoxică zilele. Împotriva sondajelor false, împotriva postacilor de partid care au inundat forumurile, împotriva degradării media proporțional cu degradarea politicii, împotriva agramaților sau agramatelor care citesc prin Europa discursuri grele de politică externă, împotriva consilierelor care desenează zilnic grafice cu mărețe realizări, împotriva promovării amantelor și slugilor, împotriva intelectualilor de curte care traduc discursurile împăratului și ne explică ce frumoase sunt hainele lui cele noi, împotriva iluziei că acum e diferit de vremea recoltelor record și a ierbii vopsite de care ne amuzăm amar.

Caragiale, copyright Iepurele Mizantrop

Caragiale, copyright Iepurele Mizantrop

Protestez pentru că toți vrem autenticitate dar nimeni nu are curajul să iasă primul din iluzionism. Cam mare pancarta, prea mare impostura.

Hora Unirii

A fost a 8-a zi de proteste și a 8-a zi de surzenie a pigmeilor. Încă nu aud, încă nu înțeleg, jandarmii continuă să numere manifestanții cu precizia Robertei. Sloganurile de pe pancarte sunt de o frumusețe rară. Ei nu aud, nu văd, nu înțeleg. O pigmee, int-un ultim acces de curaj, ne explică dornică de dialog că a muncit mult, că n-a avut timp să vorbească nici cu familia. Se conturează însă o horă românească care pleacă din Piața Universității, cupride oraș cu oraș și se tot mărește, cu românii din Londra, din Viena, din Urziceni, Lisabona și Strasbourg. O horă în care pigmeii nu se prind. Pentru că e o horă a unirii.

Băsescu

Lumea strigă „Jos Băsescu”. El tace. Am încercat să mi-l imaginez raportându-mă la amintirile  mele din din perioada de PD-ist. Am încă în memorie, vii, multe momente din perioada de după 2001, când a devenit președintele partidului. Unul dintre ele: teatrul bizar cu boala lui Stolojan, pe care și eu, care eram atunci membru BPN dar și lider de grup la Senat, l-am văzut ca orice român mai întâi la televizor, mă refer la momentul în care a devenit candidat la președinție. S-a convocat la Modrogan un birou permanent național. La Modrogan, nu în Valter Mărăcineanu, unde se ținea de obicei. La începutul ședinței, el ne-a mărturisit că face mari eforturi, dar că simte că nu poate intra în „pielea candidatului”. Că e blocat. Părea sincer. În perioada aceea părea în general mai sincer. Bine, cu excepția lacrimilor pentru Stolojan!

Mă întreb acum, de când tace lung și nenatural: oare în ce piele nu poate intra? A învinsului? Bănuiesc că e greu, de multa vreme in jurul lui nu se crâcnește, se execută. Dar e real, e firesc și trebuia să se aștepte la asta. Bătălia pe care a pierdut-o de multă vreme este una morală.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: