Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the tag “modernizare”

Statul român deformat

Revin la acest subiect. Am mai scris despre el din perspectiva experienţei mele personale ca fost politician, senator, deputat european, dar mai ales a unei experienţe recente ca cetăţean, care m-a şocat.

Prin toamnă, un incident cu nişte puşti obraznici care au intrat în curtea interioară a blocului în care locuiesc şi care nu s-au lăsat scoşi afară decât de echipa operativă a Jandarmeriei, m-a adus în situaţia de a semna, în calitate de martor, procesul verbal de contravenţie încheiat de respectiva instituţie. Nicio clipă nu mi-a trecut prin cap ce consecinţe poate avea acest lucru, recunosc că pe moment m-am minunat că o instituţie de forţă a statului român modern, reformat, nu e crezută sau nu-şi poate încheia misiunea de reaşezare a ordinii publice decât dacă semnează şi un martor, un biet cetăţean obişnuit.

Uitasem complet incidentul, dar n-a fost să fie. Prin februarie, în lipsă, m-am trezit citată ca martor într-un proces de contestare a contravenţiei. La câteva săptămâni, o nouă citaţie, pentru un nou termen, în care iarăşi nu pot fi prezenta pentru că nu sunt în ţară. Şi un poliţist care-mi sună la uşa şi îmi spune că are mandat de aducere pentru mine, la următorul termen. M-am prezentat cu câteva zile în urmă cu o cerere de motivare obiectivă a absenţei, la judecătorul de serviciu, care mi-a explicat, ritos, că nu face decât să primească documentele, că voi păţi la fel ori de câte ori voi mai semna ceva ca martor, şi că judecătorul din dosar este singurul care va decide.

Care sunt concluziile?

– Că în ţara asta a noastră eşti obligat să fii martor într-un proces, că nu te întreabă nimeni nici dacă vrei, nici dacă poţi şi trimit pe bietul poliţist să te aducă. Asta după ce reformăm de 25 de ani justiţia şi am schimbat recent codurile. Aşa încât uneori e mai uşor să fii contravenient chair decât cetăţean nevinovat.

– Că toate legile de care unii (puţini) sunt mândri sunt de fapt o catastrofă, că cele mai multe s-au adoptat fără dezbatere parlamentară, adică prin asumarea răspunderii, o soluţie pe cât de aberantă pe atât de păguboasă, atunci când ele se aplică.

– Că nu doar că nu s-a modernizat nimic în domeniile vitale, în cele mai multe dintre ele e mai rău decât pe vremea lui Ceauşescu. Nu, nu exagerez cu nimic, eu nu am auzit pe nimeni în vremea aceea, că s-a trezit cu poliţia la uşa şi că a fost obligat să se prezinte într-un proces cu care nu are nici în clin, nici în mânecă.

– Şi că, cel mai grav, instituţiile pe care le plătim (pe unele din greu) nu fac decât să-şi pună beţe în roate una celeilalte şi că toate, dar toate, continuă să ne agreseze pe noi, pe cei care le plătim.

Asta da reforma a statului român.

 

La DNA ca la biserică

Nu exagerez cu nimic. În curând, așa va fi. O nouă religie. Unul câte unul, trecem pe la DNA. Dacă nu ne aliniem, evident. Nici nu contează dacă am comis sau nu vreo ilegalitate.

Da, acest ‘stat de drepti’ și nu de drept chiar e țăndări. Nu, nu din cauza referendumului sau a schimbării Robertei ci dintr-o cauză mult mai parșivă. E un stat dezechilibrat complet și intenționat în favoarea uneia dintre puteri, anume a justiției. Ani și ani de zile, înainte și după aderare am fost presați cu asta, cu reforma și independența acestei puteri (ambele discutabile). Așa am ajuns ca ei să aibă salarii și pensii de două – trei ori mai mari decât al celorlalte puteri din România, ca ei să se comporte ca mici Dumnezei pe care nu îi poți critica fără a fi acuzat de subminare. Și tot așa am ajuns și la controlul politic prin intermediul DNA-ului.

Prin 1996, asta era tema principală de dezbatere în SUA: cum să facă să îndrepte dezechilibrul care se crease între puterile statului, ca justiția să nu le mai domine și să le controleze unilateral pe celelalte două. Ei aveau 200 de ani de democrație și nu neglijau nici un derapaj. Noi am ajuns cam devreme la acest dezechilibru și el a devenit periculos și cultivat intens în ultimii 8 ani. Astfel încât să servească drept unealtă unor interese fără îndoială obscure.

Nu vreau să înțelegeți că nu e nevoie de o putere judecătorească eficientă și independentă, evident că nu asta vreau să spun. Însă o democrație funcțională are nevoie în primul rând de echilibru, care în România lipsește cu desăvârșire.

Uneori mă întreb dacă nu era cumva mai necesar și mai util un soi de mecanism de control și de verificare pe zona de utilizare a fondurilor europene decât pe justiție. Cui îi pasă azi că nivelul de trai din România și Bulgaria sunt cele mai mici din Uniune? În ultimii 22 de ani am închis școli și spitale cu duiumul dar am deschis mereu noi și noi judecătorii, curți de apel, tribunale, parchete și DNA-uri, rămânând constant și săracii și corupții Europei. Cred că Europa unită și solidară înseamnă pe fond, mai puțină  sărăcie, inclusiv pentru români. Acum, nu peste 50 de ani.

Statul modern – un nou episod

Mii de români s-au trezit, ca și noi, amendați de compania de drumuri pentru că n-am fi avut rovigneta. Și noi, ca și mulți alții, evident că aveam. Soluția? Nu anularea amenzii de către autoritatea competentă, cum ar fi normal, ci biata justiție română. Modernizată cum știm de toți miniștrii din ultimii ani, ba chiar și de președintele țării. Ia să vedem deci cum arată modernizarea, inclusiv mica reformă a lui Predoiu:

-am depus acțiunea împotriva CNADR în aprilie 2011

-am fost citați la Judecătoria Cornetu, jud Ilfov în ianuarie 2012. Am depus o mulțime de documente, proba de plată a rovignetei, etc.

-am câștigat procesul, simplu ca bună ziua.

Rezultatul? Am primit hotărârea abia ieri, pe 5 iunie 2012. Cum? Ca în România modernă. O coală A4, scrisă față-verso, fără plic, fără nimic. Totul la vedere. Să citească toată lumea, și poștașul, și vecinii, cine o avea chef.

Iată deci domnule președinte cum arată statul nostru modern: CNADR nu are competență pentru anularea amenzilor nejustificate, un process banal durează 13 luni, instanțele moderne nu își permit un plic, hotărârile se trimit ca pe vremea fanarioților. În plus, am câștigat procesul nu pentru că rovigneta era plătită și că depusesem toate documentele, ci pentru că agentul constatator nu luase nu știu ce semnătură. Iată cum arată, concret, mica reformă, celeritatea, pe scurt statul modern român.

Aventuri în statul român

(sau ‘nici o faptă bună nu scapă nepedepsită’)

Am pornit împreună cu cumnata mea Mariana Petre, acum două zile, să înscriem la școală o fetiță care, din nefericire, este acum doar cu bunica ei de aproape 80 de ani. Copilul s-a născut în Italia și n-am găsit, pentru moment, transcrierea în România a actului ei de naștere. S-a născut în Italia, părinții români amândoi, dar trăiește în Slobozia din 2008 sau 2009.

Am vorbit mai întâi la Inspectoratul Școlar. Vești bune: nici un copil nu va rămâne în afara școlii. Am mers la școala nr. 2 de care aparține. Alte vești bune, va fi la această școală după ce avem transcrierea actului de naștere. Noi însă, eu și Mariana, nu avem dreptul de a-l obține, nefiind rude. Doar bunica. De 80 de ani. Încep drumurile pentru a crea dreptul bunicii. Serviciul local de evidență a persoanei, înainte de asta cel județean, primărie, judecătorie, din nou primărie, prefectură pentru apostilă, traducător autorizat, termen la judecătorie, mai încolo…

Am început doar alaltăieri. În spate e bunica, mult în spate, complet depășită și neputincioasă. În față e fetița pe care vrem să o înscriem la școală. Vă țin la curent cu mersul acestei aventuri în statul modernizat.

Cetățeanul Petre

Copyright Elmgreen and DragsetÎi anunț pe cei care tot bat câmpii despre modernizarea României că suntem la zeci de ani-lumină de asta. Pentru mine e incredibil cum am decăzut. Cum ne-am îndepărtat de acest obiectiv. Cetățeanul Petre a verificat asta zilele trecute. M-am dus la primărie să plătesc impozitele. Cele din care ei își fac veniturile proprii. Eram impozitată, pe 2012, pentru o mașină, radiată, lichidată fiscal, de același serviciu, în martie 2011. Ca să rezolvi această greșeală a lor, tu, cetățene Petre, mai faci o cerere, la un funcționar care nu e în birou, la 10 m distanță de ghișeul la care plătești. Unde porți o discuție demnă de Kafka. Nu relatez în mod intenționat detaliile, dar mă bucur că n-am fost eu primarul care să-și fi umilit astfel contribuabilii.

Ieri am fost într-o comună din Buzău, la Padina și de acolo am plecat spre Grindu, aflat la limita cu Buzaul. Semnal la intrarea în Ialomița? A fost, de mult. Acum nu mai e. Borne kilometrice? Nici una. Indicatoare kilometrice? Zero! Drumul? Un dezastru. Degeaba vin alegerile! Degeaba, dacă nu învățam să ne revendicam drepturile. Și să îi tragem la răspundere pe cei ce exercită puterea în numele nostru, fie ei funcționari sau politicieni.

Aroganță

Primul ministru zice că și-a învățat lecția, după ieșirea publică în urma căreia a fost catalogat drept arogant. Eu nu cred că și-a învățat-o. Pentru că a avut o nouă fază. Aseară. De tipul: mă bucur că opoziția a depus moțiune de cenzură. Așa mă pot adresa și lor în parlament. Ce poate fi asta decât o noua probă de aroganța? Rolul unui prim ministru, cu pretenții de independență, fie și intelectuală, e altul decât acesta la dezbaterea unei moțiuni de cenzură. Care moțiune ar trebui să fie un prilej de introspecție, și nicidecum de bucurie.

Dar, așa e soarta. Când crezi c-ai învățat ceva, firea îți joacă feste și o iei de la capăt. Până înveți cu adevărat. Se spune că repetăm de atâtea ori o experiență, până ne învățam lecția de viață din ea. Asta ca ființe umane. Ca responsabili publici la nivel de prim ministru al unei țări, am putea să ne dezbărăm mai repede de fire, cred eu. Iar ca popor, vom suferi de pe urma iluziei omului providențial până când ne invățăm lecția.

Generația Oxford

Aseară m-am întors cu zborul obișnuit de la Strasbourg. Până la îmbarcare, nimic neobișnuit. Îmbarcarea a mers însă ciudat de greu. Ce să fie? Urc în avion, zona de business plină-ochi. Premierul, ministrul de externe, al transporturilor, consilieri, SPP-isti. Ne salutăm. Merg spre locul meu, rândul 12, locul A la economic. Adică rândul cu ieșirea de urgență, Doamne ferește. Pe jos, numai bagaje. Împotriva oricărei reguli, inclusiv cea a bunului simț. Pe fața stewardeselor nu zâmbet, ci disperare curată. Sus, în locul de bagaje, nu puteai să adaugi nici măcar un pai. Totul arăta ca rata (autobuzul, pentru cei mai tineri) de Grindu-Slobozia înainte de Crăciun sau de Paști, acum 25 de ani.

Decolăm cu mare întârziere și grație echipajului care recuperează o bună parte din ea, aterizăm. Unde credeți? Fix la naiba-n praznic, în dreptul salonului de protocol de la Otopeni. Care salon? Cel cu covor roșu, rămas de la nea Nicu’. Acolo coboară generația Oxford, cu liota lor de aghiotanți. Apoi, pauză. E aproape miezul nopții. Coboară și restul din clasa business, adică deputații europeni. Îi preiau niște microbuze. Coborâm în fine și noi, călătorii obișnuiți. Fix ca din rata de Grindu. Ne preia un autobuz și ne descarcă undeva, la 1 kilometru distanță de controlul de frontieră. Toți suntem plini de nervi. De umilință.

Ieșim, în fine, din aeroport. Polițiști pe șosea la fiecare 500 de metri, plantați acolo cu multe ore înainte, cu siguranță. În curând, ne înghesuie în marginea șoselei sirenele și flash-urile nervoase. Trece în mare viteză coloana. E trecut de miezul nopții. Cum, care coloană? Coloana Oxford. Nu seamănă? Ba da, foarte mult, seamănă cu ce au învățat în România. De la sistemul căruia îi aparțin.

Mama avea o vorbă, pe care n-am înțeles-o pe vremuri foarte bine: “Copiii oamenilor, draci goi”. Încep să o pricep.

Perpetuare

Sistemul se reproduce. Prin el însuși. Recunosc că desemnarea noului director SIE m-a surprins mai întâi. Ca și pe liberali, ca și pe președintele lor. Apoi mi-a trecut. M-am mai lămurit încă o dată că sistemul se reproduce. Îl cunosc, evident, pe noul director. De mult timp. Dar nu-mi vine în minte nici o faptă de vitejie, nici una, în ultimii 10 ani. Cunosc și oameni din SIE. Tineri, excelent pregătiți, sclipitori, patrioți desăvârșiți. De ce el și nu unul dintre aceștia? E simplu. Ei dau noua față a instituției, dar nu pot asigura perpetuarea sistemului.

Lucruri oribile

Un scandal imens a dominat agenda ieri și azi: bolnavii de cancer nu au medicamente și nu au morfină. Guvernul zice că a rezolvat azi dând niște bani din rezervă. Celălalt scandal e că mămicile se trezesc fără alocația copilului și fără indemnizația de creștere a lui pentru că niște funcționari bezmetici au descoperit câte o datorie de 5 (cinci) lei a mămicii! Și asta vine din noua lege a asistenței sociale de care niște neoameni politici sunt mândri. Zic că au modernizat, au reformat sistemul. Iar sistemul reformat nu-și mai îndeplinește nici măcar scopul fundamental de a proteja pe cei mai vulnerabili. Ce fel de societate își părăsește bolnavii si copiii?

Nu mai priviți animalele (politice)

Ca Narcis în apa lacului, Traian Băsescu e îndrăgostit de imaginea de „animal politic”, îndelung cultivată de analiști, dar mai ales de mica lui galerie. Ușor, ușor, animalul politic a devorat omul.

Era prin 1997-1998. Era ministru al transporturilor. I-am spus într-o ședința că a tăiat banii pentru un drum extrem de necesar oamenilor, Ciochina-Crunți. Mi-a răspuns sec: Ce să vă fac, doamnă, n-ați avut noroc în viață! M-a marcat replica asta, mi-a rămas în memorie prin răceala ei. El era ministru, eu eram vicepreședinte de consiliu. Începuse  jocul de-a animalul politic.

Numai că animalul politic, ca și cel din pădure sau din junglă, își folosește toată energia și inteligența doar pentru a câștiga bătălia cu adversarul. După ce învinge, se gândește deja la următoarea bătălie. Ce face cu câștigul? Îl savurează în grabă și o ia de la capăt, cu poftă de sânge. Eu mă întreb, în cunoștință de cauză, unde a dispărut omul care mă suna emoționat, în drum spre Slobozia, spre greva foamei lui Oliviu Vlădulescu (Dumnezeu să-l odihnească!) și mă întreba dacă Oliviu îl va da afară?

Cred că noi am încurajat, fără să ne dăm seama, cultul animalului politic. Acum, când animalul politic e pe moarte e inutil să mai așteptăm omul, el e sufocat de mult. Poate era politicii-spectacol se încheie. A venit timpul.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: