Scrisoare deschisă

Domnule Prim Ministru Victor Ponta,

Mă gândesc continuu, de luni seară, dacă are rost să scriu sau nu aceaste scrisoare. Pentru că vreau să mă asigur că aţi auzit cele mai triste şi adevărate cuvinte pe care un român plecat – Mariana Ciucă, sora Aurei Ion – le-a spus despre ţara noastră DEFECTĂ, o să o fac.

Sunt un fost om politic. Ne cunoaştem puţin. Cu Daciana pot să spun că mă cunosc mult mai bine. Am plecat din politică în 2009, când am fost ferm şi definitiv convinsă că politica, în care am risipit 20 dintre anii de maxim potenţial al vieţii mele, nu mai e pentru ceilalţi, pentru ţară, ci doar pentru o bună parte din cei implicaţi în ea.

Nu vă scriu pentru mine, nu vreau să va scriu despre mine. Vă scriu pentru că mai am un dram de speranţă că aţi putea să auziţi şi să înţelegeţi ceea ce vă voi spune.

Domnule Prim Ministru, înţelegeţi că trăim continuu, clipă de clipă, cele mai triste şi cutremurătoare zile ale existenţei noastre ca naţie, ca popor. Ştiu sigur că ceea ce simt eu simt multe milioane de oameni obişnuiţi, milioane de suflete care au plâns ca şi mine. Acum, la ora la care vă scriu, începe slujba de înmormântare pentru Adrian Iovan. Ieri, cînd a fost înmormântată Aura Ion, nu am avut puterea să fac asta.

Iată ce vă rog. Cereţi iertare familiilor victimelor şi celor salvaţi de o minune dumnezeiască, pentru nenorocirea pe care au trăit-o. Mulţumiţi sincer, cu umilinţă, salvatorilor, acelor oameni incredibil de buni şi cu frică de Dumnezeu pentru sacrificiul lor. Pentru că au salvat tot ce s-a mai putut salva. Pentru că au venit la Bucureşti, la cele două înmormîntări de la care dvs. aţi lipsit, lucru care m-a dezamăgit, dar pe care îl înţeleg. De azi înainte, înţelegeţi va rog, că misiunea dvs ar putea să fie salvarea acestei ţări defecte rău şi nu de acum, dar plină de oameni minunaţi. Înţelegeţi şi faceţi tot ce va stă în puteri pentru a întoarce acasă măcar o parte infimă dintre milioanele de români harnici, buni şi inteligenţi care pribegesc acum prin lume. Înţelegeţi că trebuie să puneţi acum capăt modului în care se numesc demnitarii sau se angajează funcţionarii în instituţiile publice vitale ale acestei ţări.

Acum când va scriu şi cred că mă veţi auzi, sunt mii de absolvenţi de elită ai celor mai bune universităţi româneşti, inclusiv din domeniul aviaţiei, care nu pot sparge sistemul şi vor pleca şi ei, în curând, unde vor vedea cu ochii. Opriţi-i va rog! Spargeţi dvs acest sistem! Intraţi într-o dimineaţă, ca om simplu, fără SPP într-o institutie publică, oricare ar fi ea, priviţi atent în jur şi faceţi ca umilinţa cetăţenilor acestei ţări defecte să înceteze. Nu mai numiţi pe nimeni doar pentru că are sprijin politic, încercaţi să va asiguraţi că are măcar un dram de competenţă pentru locul, cel mai adesea nepotrivit, pe care îl cere. Ţara noastră s-a defectat, în principal, din acesta cauză, a acestui fel de politică.

Poate va întrebaţi de ce vă scriu dvs şi nu preşedintelui, din a cărui echipă am făcut multă vreme parte. Răspunsul e dureros de simplu: în el am crezut foarte mult şi nu mai cred acum deloc. De la dvs, pe care va cunosc mult mai puţin, aştept, contez măcar că auziţi strigătul disperat din aceste zile al României profunde. A României pline de oameni frumoşi şi buni pe care aveţi şansa uriaşă ca şi datoria să îi salvaţi, să îi ţineţi acasă. Să va salvaţi ţara defectă pe care aţi fost ales să o conduceţi.

Învăţaţi, va rog lecţia, cutremurător de umană, a salvatorilor din Apuseni! Dacă nu veţi putea face nimic sau prea puţin din tot ceea ce v-am rugat veţi fi, la vârsta mea, mult mai dezamăgit decât sunt eu acum, pentru că şansa dvs. e mult mai mare.

Maria Petre – fost senator al României, fost deputat european.

Câinii şi ţara fără stăpân

Două lucruri oribile s-au petrecut doar în cîteva zile. Un copil a murit sfîşiat de un câine „comunitar”- ce denumire ironică – iar o parte din membrii formaţiunii paramilitare Garda civică maghiară s-au deghizat în galerie de fotbal, deşi se vedea de la o poştă cine sunt, au năvălit liber în România şi au vandalizat-o.

Pentru uciderea copilului, am găsit repede soluţia: omorâm şi noi toţi câinii fără stăpân şi demitem cât mai mulţi primari, în frunte cu Sorin Oprescu. E adevărat şi cutremurător că fenomenul câinilor fără stăpân ne-a depăşit de mult. E însă la fel de adevărat şi la fel de cutremurător şi că reflexul nostru de popor rural ne blochează omenia şi ne spune, după ce ne-am mutat la bloc, că locul câinelui e în curte şi nu în casă. Şi aşa, curtea a devenit ţară şi mai punem de un masacru, ce-i drept, unul canin. Sigur că s-au cheltuit mormane de bani, dar e mai simplu să omori câinii decât să îi pedepseşti pe hoţii de bani publici. La fel cum e de adevărat că nici peste 20 de ani nu rezolvăm problema dacă nu facem, fiecare din noi un gest concret şi tare aş mai vrea să văd un adept al masacrului omorând, cu mâna lui un câine şi dormind liniştit după asta.

La fel de gravă e şi ‘invazia’ huliganilor maghiari care pare că ne-a luat că din oală.Ţara asta are servicii speciale, foarte numeroase şi foarte, foarte bine plătite nu că să ne intercepteze pe noi şi să facă poliţie politică de ani buni, de vreo 9- 10. De aceea, cer public Parlamentului să iasă din adormire, să le cheme urgent să dea socotela despre ce s-a întâmplat şi să le întoarcă la menirea lor publică dar mai ales constituţională: siguranţa naţională. De ce nu au ştiut nimic despre ce urma să se întîmple? Cu ce se ocupă ele? De ce, de 10 ani, poate chiar mai mult, nu mai prezintă rapoarte, aşa cum prevede legea în faţa Parlamentului? Probabil pentru că s-au supus unui stăpân politic şi au lăsat de izbelişte o ţară care îi plăteşte pentru a fi demnă şi a trăi în siguranţă.

Un prinţ prin ţara comunităţilor orfane

Prinţul Charles a fost, zilele trecute, din nou în vizită în România, prin Mures şi Covasna. La sfârşit s-a întâlnit cu preşedintele care l-a întimpinat spunandu-i că a auzit că şi-a mai cumpărat o casa şi că în curând o să aibă un sat întreg. Nu ştiu cât a gustat prinţul această remarcă. Ştiu însă că eu, în locul preşedintelui i-aş fi mulţumit doar pentru ce face şi l-aş fi rugat să ne ajute să calmăm spiritele încinse din ţara lui, care încă vântură ideea că românii (şi bulgarii) urmează să îi invadeze.

Prinţul Charles are un proiect simplu, dar inteligent şi eficient în comunităţile cu care lucrează. Finanţeaza mici proiecte care valorifică şi promovează produse locale, resurse locale, meşteşuguri locale, de la ciorapii de lână făcuţi la Viscri la gemuri din fructe de pădure şi multe altele. Comunităţile prin care trece s-au trezit la viaţă. Numai că el nu poate face asta pentru miile de comunităţi orfane româneşti.

De ce le spun orfane? Aşa am simţit ieri, 3 iunie, când am participat la invitaţia arhitectului Vede la o expoziţie-eveniment de arhitectură la Centrul Cultural Perlea. Prima după 1990, un eveniment prilejuit de împlinirea a 35 de ani de carieră, frumos, organizat impecabil, cu o prezenţă foate bună a comunităţii. Însă, într-o comunitate aşezată, că acelea din lumea printului, arhitectului Vede i s-ar fi organizat acest eveniment măcar şi pentru faptul că un om născut în Gorj a muncit la noi o viaţă şi şi-a pus amprentă pe aproape tot din ceea ce dă aspectul relativ modern al locului în care trăim şi mai ales pentru că a lansat public citeva idei, perspectivă care priveşte viaţa copiilor şi nepoţilor generaţiei noastre în acest orăşel verde de pe malul Ialomitei.

Pentru că suntem încă o comunitate orfană, arhitectul Vede, de care mă leagă o prietenie şi multe momente frumoase de viaţă şi carieră, şi-a organizat singur acest eveniment de bilanţ. E bine că s-a realizat şi aşa. Dar cred că e timpul să ne asumăm noi rolul printului pentru comunităţile noastre, să le trezim şi să ne trezim la viaţă.

De ce şi despre ce nu am mai scris

Nu am scris nimic după ce m-am întors de la Roma. O lună încheiată. M-am bucurat în tihnă de Eva mică, de copiii mei, de Paşti, de fiecare zi perfectă de primăvară, de fiecare dimineaţă de mai, de vişinul şi de bătrânul salcim înfloriţi pe rând la geamurile mele, de explozia de verde, de soare, de cuibăritul guguştiucilor, de bujori, de iasomie, de socul înflorit. Despre ce ar fi trebuit poate, să scriu, dacă primăvara n-ar fi fost atât de frumoasă?

Despre faptul că nu înţeleg, sub nicio formă, de ce am devenit, brusc, noi, România, de acord cu explorarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică şi de ce ne uităm, inerţi, la protestul oamenilor din Vama Veche?

Sau despre faptul că ne mirăm şi ne oripilăm ca şi cum ne-am trezit dintr-un somn adânc, că în România sunt chemaţi anual la comisiile de expertiză medicală mii de oameni fără mâini sau fără picioare. Numai că asta se întâmpla de ani buni, cu mult înainte de România europeană. Iar aceste comisii, ştie oricine, sunt aceleaşi care îi chinuie pe infirmi dar i-au pensionat medical, pe spagă mai mare decât pensia pe un an, pe multe mii de oameni apţi de muncă. Asta o ştim toţi, guvernanţi, guvernaţi, opoziţie, fiecare din noi cunoaştem oameni în carne şi oase care n-au avut de ales şi au plătit această taxă de tranziţie.

Şi n-am mai scris despre efectele benefice concrete ale descentralizării, atâta câtă avem, după mai bine de 20 de ani de la primele alegeri locale. Dacă, de exemplu, Festivalul Perlea, care se desfăşoară acum la Slobozia, ar fi depins în vreun fel de Ministerul Culturii şi nu de autorităţile locale, n-am fi vorbit de ediţia a 21-a ci ar fi devenit o amintire frumoasă, că multe altele.

Şi-n fine, n-am scris despre ruperea USL despre care se discută aprins în ultimele 2-3 zile. Dacă se va întâmpla, eu nu cred asta, cauza reală va fi toxina periculoasă a coabitării.

Statul modern – un nou episod

Mii de români s-au trezit, ca și noi, amendați de compania de drumuri pentru că n-am fi avut rovigneta. Și noi, ca și mulți alții, evident că aveam. Soluția? Nu anularea amenzii de către autoritatea competentă, cum ar fi normal, ci biata justiție română. Modernizată cum știm de toți miniștrii din ultimii ani, ba chiar și de președintele țării. Ia să vedem deci cum arată modernizarea, inclusiv mica reformă a lui Predoiu:

-am depus acțiunea împotriva CNADR în aprilie 2011

-am fost citați la Judecătoria Cornetu, jud Ilfov în ianuarie 2012. Am depus o mulțime de documente, proba de plată a rovignetei, etc.

-am câștigat procesul, simplu ca bună ziua.

Rezultatul? Am primit hotărârea abia ieri, pe 5 iunie 2012. Cum? Ca în România modernă. O coală A4, scrisă față-verso, fără plic, fără nimic. Totul la vedere. Să citească toată lumea, și poștașul, și vecinii, cine o avea chef.

Iată deci domnule președinte cum arată statul nostru modern: CNADR nu are competență pentru anularea amenzilor nejustificate, un process banal durează 13 luni, instanțele moderne nu își permit un plic, hotărârile se trimit ca pe vremea fanarioților. În plus, am câștigat procesul nu pentru că rovigneta era plătită și că depusesem toate documentele, ci pentru că agentul constatator nu luase nu știu ce semnătură. Iată cum arată, concret, mica reformă, celeritatea, pe scurt statul modern român.

Ole, ole, ole, ole…

Copyright Iepurele Mizantrop

Arogantul nu mai e! E bine pentru sănătatea democrației, e bine pentru un partid care o luase razna, e bine pentru noi toți. Chiar dacă s-a întâmplat cu ajutorul migrației, și nu prin alegeri parlamentare. Dar vin și alegerile în curând.

E interesant, al doilea guvern de după revoluție care cade prin moțiune, primul a fost cel al lui Emil Boc. Și mai interesant e că n-a durat decât două luni! Dură lecția pentru aroganți! Pentru cei care se comportă ca și cum ar fi predestinați să ne conducă și care uită că încrederea mai trebuie și câștigată, și meritată.

Cetățeanul Petre

Îi anunț pe cei care tot bat câmpii despre modernizarea României că suntem la zeci de ani-lumină de asta. Pentru mine e incredibil cum am decăzut. Cum ne-am îndepărtat de acest obiectiv. Cetățeanul Petre a verificat asta zilele trecute. M-am dus la primărie să plătesc impozitele. Cele din care ei își fac veniturile proprii. Eram impozitată, pe 2012, pentru o mașină, radiată, lichidată fiscal, de același serviciu, în martie 2011. Ca să rezolvi această greșeală a lor, tu, cetățene Petre, mai faci o cerere, la un funcționar care nu e în birou, la 10 m distanță de ghișeul la care plătești. Unde porți o discuție demnă de Kafka. Nu relatez în mod intenționat detaliile, dar mă bucur că n-am fost eu primarul care să-și fi umilit astfel contribuabilii.

Ieri am fost într-o comună din Buzău, la Padina și de acolo am plecat spre Grindu, aflat la limita cu Buzaul. Semnal la intrarea în Ialomița? A fost, de mult. Acum nu mai e. Borne kilometrice? Nici una. Indicatoare kilometrice? Zero! Drumul? Un dezastru. Degeaba vin alegerile! Degeaba, dacă nu învățam să ne revendicam drepturile. Și să îi tragem la răspundere pe cei ce exercită puterea în numele nostru, fie ei funcționari sau politicieni.

Slăbiciunile lui MRU

În emisiunea de aseară, dincolo de aerul ușor suficient și destul de arogant pe care îl afișa premierul în exercițiu, a trebuit să răspundă la un moment dat moderatorului dacă are puncte slabe – adică slăbiciuni. S-a gândit, i-au jucat ochii în spatele lentilelor câteva secunde și a răspuns că s-a temut uneori că prea multă școală te poate rupe de realitate. Nu crede însă că e și cazul lui. Nu pot să nu îi remarc lipsa de modestie, dar mai ales faptul că ruperea de realitate e chiar e cazul domniei sale. Tocmai motivase alocarea de bani cu destinație electorală, cum bine știm, prin “nevoia” unor primării de a plăti facturile la utilități, de a astupa groapa din cauza căreia nu poate ajunge ambulanța la bolnavi, etc.

Asta da conectare la lumea reală. Domnule prim ministru, suntem la începutul lui aprilie! Bugetele localităților abia s-au aprobat. Dumneavoastră credeți că au rămas deja fără bani pentru facturi și gropi? Mi-e teamă că dumneavoastră sunteți chiar rupt de realitate, sau poate prea puternic ancorat în realitatea și jocul politic al momentului.

Update: Iulian Leca face aceleași observații in acest articol.

Pe fundul gropii

Am mai vorbit despre degradarea politicii la noi (o colectie de articole aici). Mă uit la ce se petrece acum, îngrozită. Vom avea cele mai urâte alegeri dintre toate. Da, al șaselea rând de alegeri locale e cel mai mizerabil dintre toate. Vom avea un singur tur de scrutin (adio democrație!), partide care au înebunit complet. Migrația politică, dezmăț curat. Alianțele, frăție cu dracul ca să treacă puntea. Dacă în Ialomița sunt, până azi, 9 primari care-și schimbă partidul pe genunchi, dacă Piedone se întoarce și lumea e fericită, dacă Prigoană intră în cursă în timp ce firmele lui mătură harnic chiar și prin Urziceni, e clar că suntem pe fundul gropii.

Sigur că mă întreb cum am ajuns aici. Și cum fiecare din noi, ales și alegător am contribuit la asta. Eu personal, chiar mă simt vinovată. Vinovată nu pentru ceea ce am făcut ci pentru ce n-am făcut. Pentru că n-am spus celor ce-mi purtau sâmbetele ce cred despre lipsa lor de principii, de moralitate, despre inadecvarea lor la rosturile politicii și ale demnității publice. Pentru că am făcut pasul înapoi, decent și în liniște. Alegătorii au contribuit și ei, fără să știe, lăsându-se sărăciți, manipulați, momiți pentru un vot.

Când ieșim din groapa asta? În nici un caz pe 10 iunie. Poate după!

Dezertare

Acum două zile, câteva mii de oameni au ieșit în stradă la Bârlad. Au protestat împotriva exploatării gazelor de șist ale căror rezerve au fost cedate gigantului american Chevron. Când, cum, de ce? Nimic nu a fost public, nu a fost nici o dezbatere despre cât de periculoasă este exploatarea prin fracturare hidraulică, despre cum e ea interzisă chiar și în Bulgaria. Ne-am trezit cu beleaua pe cap, așa cum s-a întâmplat, de fapt și cu Exxon și cu gazele de pe fundul Mării Negre.

O frază din finalul proclamației de la Bârlad este definitorie. Este cea mai bună sinteză a politicii din ultimii ani: „Ca români, nu acceptăm să fim părăsiți de statul român și de instituțiile sale, în fața unor amenințări ce vin din partea unor corporații ce au ca singur scop asigurarea profitului și nicidecum sănătatea oamenilor și protejarea mediului înconjurător”.

Da, statul român i-a părăsit pe cetățenii lui! E un fel de dezertare. Trebuie să îl revendicăm, pentru că e al nostru, până nu e prea târziu.