Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the tag “adevar”

Semnele timpului

Sunt fascinată să descopăr mereu legătura între sărbătorile creștine și schimbarea de vreme. Azi e în calendarul creștin Întâmpinarea Domnului. Isus, la 40 de zile, exact atâtea sunt de la Crăciun, e dus în Templu, după legea lui Moise, de Maria și Iosif. În tradiție, azi e Ziua Ursului. Adică se spune că ursul iese pentru prima oară din bârlog. Dacă e  soare și își vede umbra se sperie și intră la loc, iar acest lucru înseamnă că primăvara nu e aproape. Mai stă acolo încă șase săptămâni, iar legenda spune că tot atât mai poate să țină iarna.

Tradițiile populare au întotdeauna un sens alegoric, mult mai larg decât repertoriul lor natural sau domestic. Legenda ursului e contraintuitiva, el știe să nu se lase păcălit de aparențe, înțelege că o rază de soare nu înseamnă automat venirea primăverii, iar cerul înnorat nu înseamnă neapărat vreme rea.

Unii dintre conaționalii noștri se bucură că iarna României ar mai putea dura. Derutând, cu bună știință comportamentul ursului, arătându-i o umbră pe care el, săracul, nu o vede. Cu jocuri de lumini și umbre, plimbă ursul alegoric – de exemplu Comisia Europeană și rapoartele ei, uneori penibile – într-un veșnic, susținut și tradițional-securist efort de manipulare și mistificare. Nouă, celorlalți, nu ne rămâne decât să împrumutăm din înțelepciunea ursului și să învățam din reperele tradiției, pentru a supraviețui nevătămați până la venirea primăverii.

Piața politică

M-am oprit ieri după amiază la piața de legume de la intrarea în Jilavele dinspre Ciorani, să cumpăr ceapă roșie și vinete. Omul care vindea vinete avea cam 50 de ani. Niște mâini și o față muncite, arse de soare. Am început să vorbim despre seceta care le-a uscat munca. Dintr-o dată îl aud spunând:

«Sunt foarte supărat doamnă, nu vedeți că noi nu mai contăm în țara asta? Când văd ce se întâmplă mă gândesc că ar trebui să nu mai muncim deloc dacă tot nu contam!»

L-am asigurat că până la urmă tot o să contăm, i-am mulțumit și am plecat spre casă marcată de năduful acestui om ars de soare. De năduful milioanelor de oameni care simt că nu mai contează în țara lor. Dumneavostră ce i-ați spune acestui cetățean european, domnule Barroso?

Ultimul act

Am ajuns la capătul acestei piese grotești dar îngrozitor de lungi. 8 ani din viața noastră. Cade cortina, dar cabotinul, actorul nebun continuă să joace în fața sălii goale. Împroașcă venin, ură, înghite flacăra democrației într-o țară în care toată lumea are telefoanele ascultate, arestează de-a valma profesori, procurori, prim miniștri, invocă Europa. Nu înțelege, în ruptul capului că piesa s-a terminat. Nu înțelege cine a dat spectatorilor lui atât de multe ștampile pe care scrie DA. Da, gata cu cinismul și minciunile voastre, nu vrem să mai furați și apoi să strigați hoții, nu mai vrem să-ți vedem pupilele inepte la butoanele țării. Nu ne e frică nici de Barroso, măcar celor care ne amintim cum se milogea în 2009 pe la grupurile politice din Parlamentul European pentru al doilea mandat, că să fie plătit mai bine decât președintele SUA. Trageți, vă rog, cortina peste cabotin.

Slăbiciunile lui MRU

În emisiunea de aseară, dincolo de aerul ușor suficient și destul de arogant pe care îl afișa premierul în exercițiu, a trebuit să răspundă la un moment dat moderatorului dacă are puncte slabe – adică slăbiciuni. S-a gândit, i-au jucat ochii în spatele lentilelor câteva secunde și a răspuns că s-a temut uneori că prea multă școală te poate rupe de realitate. Nu crede însă că e și cazul lui. Nu pot să nu îi remarc lipsa de modestie, dar mai ales faptul că ruperea de realitate e chiar e cazul domniei sale. Tocmai motivase alocarea de bani cu destinație electorală, cum bine știm, prin “nevoia” unor primării de a plăti facturile la utilități, de a astupa groapa din cauza căreia nu poate ajunge ambulanța la bolnavi, etc.

Asta da conectare la lumea reală. Domnule prim ministru, suntem la începutul lui aprilie! Bugetele localităților abia s-au aprobat. Dumneavoastră credeți că au rămas deja fără bani pentru facturi și gropi? Mi-e teamă că dumneavoastră sunteți chiar rupt de realitate, sau poate prea puternic ancorat în realitatea și jocul politic al momentului.

Update: Iulian Leca face aceleași observații in acest articol.

Dezertare

Acum două zile, câteva mii de oameni au ieșit în stradă la Bârlad. Au protestat împotriva exploatării gazelor de șist ale căror rezerve au fost cedate gigantului american Chevron. Când, cum, de ce? Nimic nu a fost public, nu a fost nici o dezbatere despre cât de periculoasă este exploatarea prin fracturare hidraulică, despre cum e ea interzisă chiar și în Bulgaria. Ne-am trezit cu beleaua pe cap, așa cum s-a întâmplat, de fapt și cu Exxon și cu gazele de pe fundul Mării Negre.

O frază din finalul proclamației de la Bârlad este definitorie. Este cea mai bună sinteză a politicii din ultimii ani: „Ca români, nu acceptăm să fim părăsiți de statul român și de instituțiile sale, în fața unor amenințări ce vin din partea unor corporații ce au ca singur scop asigurarea profitului și nicidecum sănătatea oamenilor și protejarea mediului înconjurător”.

Da, statul român i-a părăsit pe cetățenii lui! E un fel de dezertare. Trebuie să îl revendicăm, pentru că e al nostru, până nu e prea târziu.

Da, și tu trebuie să pleci!

Paralizați sub cod portocaliu, suntem asaltați cu o știre: urmează o remaniere profundă, care l-ar putea include și pe Emil Boc. Neatinsă de codul portocaliu, Piața Universității e e plină de papuci pentru tine. Probabil zăpada i-a acoperit peste noapte. Tu, ajunsă în mod stupefiant pol al puterii, te îmbraci diafan, decoltat, îți strângi pletele la spate ca o codană și vii în emisiuni. Ai un tupeu cutremurător.

Pentru tine totul este un joc, dar pe vremuri jucai mai bine! Plecai de la cancelaria prezidențială ca să nu aduci prejudicii de imagine. Reapăreai cu câte un bilețel roz. Știai secrete. Botezai copii orfani. Împărțeai ajutoare în stânga și dreapta, chiar jucai mai bine. Prin tactici ieftine și impostură încerci de ani de zile să îți justifici locul pe scena publică.

Aseară, jalnic. Am schimbat canalul după fiecare frază penibilă. Da, da, și tu trebuie să pleci, sau să pleci prima, n-ai văzut papucii? Nu te agăța, nu-ți fă iluzii. Jocul s-a terminat. Ai distrus destul! Nimic din ce ai acaparat nu ți se cuvine. A venit vremea adevărului.

Securitatea nu dispare, se transformă

Există o practică destul de răspândită în societatea noastră de fiecare dată când se formează o alternativă la status quo. Ea se folosește de multă vreme și era des utilizată și de vechea Securitate. Este vorba de discreditare, un tip de manipulare care face parte din categoria imposturii de care vorbeam ieri. Cum apare o alternativă, oricât de neimportantă, apar imediat și zvonurile care să o stârpească. Vă mai amintiți de „golanii” din Piața Universității în 1990, despre care auzeam tot timpul că dețin dolari falși și consumă droguri? Sau sugestia că  actualii protestatari din Piața Universității nu ar fi decât niște ultrasi bătăuși, puși pe distrugere?

Iată că s-a întâmplat din nou. Ieri am ascultat în Parlamentul European apelul unui tânăr minunat către clasa politică. El se numește Claudiu Crăciun și este unul dintre manifestanții din Piață, dar nu are aroganța de a se considera reprezentantul ei. Vă invit din suflet să îl ascultați (dați click aici). Exprimă cât se poate de calm și de frumos nevoia de schimbare pe care o simțim cu toții, nevoia de autenticitate de care vorbeam ieri (pe care o evocă si Cristian Șuțu aici).

Ei bine, discreditarea lui nu a întârziat să apară. Urât obicei, și fără îndoială, securist obicei! Persoana care a încărcat clipul pe youtube l-a catalogat imediat extremist stângist și urmaș al lui Ion Iliescu. O binecunoscută deputată europeană explica furioasă afilierea dubioasă a acestui tânăr, pe care îl considera nereprezentativ, imediat după audierea din Parlamentul European.

Ce vreau să spun e că nu despre Claudiu Crăciun este vorba aici. E vorba despre noi, care permitem aceste practici. Noi suntem spectatorii și victimele acestor manipulări. Noi îi credem când ne spun că orice alternativă e periculoasă. Și tot noi suferim când adevărata schimbare devine tot mai distantă.

Despre falsuri și impostură

Pentru că gerul alungă de afară, azi protestez și eu. Aici, pe blog. Împotriva tuturor falsurilor care ne intoxică zilele. Împotriva sondajelor false, împotriva postacilor de partid care au inundat forumurile, împotriva degradării media proporțional cu degradarea politicii, împotriva agramaților sau agramatelor care citesc prin Europa discursuri grele de politică externă, împotriva consilierelor care desenează zilnic grafice cu mărețe realizări, împotriva promovării amantelor și slugilor, împotriva intelectualilor de curte care traduc discursurile împăratului și ne explică ce frumoase sunt hainele lui cele noi, împotriva iluziei că acum e diferit de vremea recoltelor record și a ierbii vopsite de care ne amuzăm amar.

Caragiale, copyright Iepurele Mizantrop

Caragiale, copyright Iepurele Mizantrop

Protestez pentru că toți vrem autenticitate dar nimeni nu are curajul să iasă primul din iluzionism. Cam mare pancarta, prea mare impostura.

Îi recunosc

Îi recunosc. Pe ei i-am părăsit în 2009. Am mai spus că pe măsură ce trece timpul înțeleg tot mai bine de ce am demisionat din PD și din politică în 2009. Și-am înțeles că dacă nu plecam atunci, oricum aș fi plecat mai târziu. Dacă aș fi rămas până acum, mi-aș fi pierdut complet ceea ce se chemă respect de sine. În aceste zile i-am recunoscut și am retrăit fiecare din motivele care m-au determinat să spun: PLEC. Evident că am primit atunci niște telefoane în care mi se spunea că nu trebuia să plec, că Partidul o să îmi dea ceva! Nu, mulțumesc, a fost singura mea replică. De mult atmosfera era irespirabilă. De mult cei puși pe căpătuială făceau această atmosferă irespirabilă. Micile comploturi erau la mare modă.

Un coleg îmi spunea în 2008 când vedea că mă opun venirii lui Gabi Ionascu de la PSD, că știe el că și-a aranjat venirea trecând pe la Cotroceni. Ce zi de coșmar când le-am spus NU oficial la această porcărie. Eu eram singură, în Modrogan 22, de o parte a mesei, ei, toți, Vasile Blaga, Emil Boc, Adriean Videanu și alții, de cealaltă parte. Urlau, jigneau, amenințau. Nu m-am speriat. Interesant a fost că Vasile Blaga a reprodus a două zi, în BPN, una din replicile mele care suna cam așa: „Vasile, ani de zile te-am respectat pentru că tu erai sanitarul acestui partid. De la o vreme însă, constat că alții îți pun otravă în seringă și tu te miri că nu stăm să ne injectezi în venă”. Câtă dreptate am avut, au înțeles între timp și Vasile Blaga și Adriean Videanu. Emil Boc încă nu. El speră inutil să scape de doză.

A mai fost ceva dur și interesant după acea întâlnire oribilă: cam 2 ore nu am putut folosi telefonul mobil. Sub nici o formă. Ceea ce cred că îi face să aibă reacții atît de buimace la evenimentele din ultimul timp e iluzia că partidul îți dă și societatea doarme. Ce surpriză! S-a trezit și cere prețul!  Asta nu făcea parcă parte din recuzită!

Băsescu

Lumea strigă „Jos Băsescu”. El tace. Am încercat să mi-l imaginez raportându-mă la amintirile  mele din din perioada de PD-ist. Am încă în memorie, vii, multe momente din perioada de după 2001, când a devenit președintele partidului. Unul dintre ele: teatrul bizar cu boala lui Stolojan, pe care și eu, care eram atunci membru BPN dar și lider de grup la Senat, l-am văzut ca orice român mai întâi la televizor, mă refer la momentul în care a devenit candidat la președinție. S-a convocat la Modrogan un birou permanent național. La Modrogan, nu în Valter Mărăcineanu, unde se ținea de obicei. La începutul ședinței, el ne-a mărturisit că face mari eforturi, dar că simte că nu poate intra în „pielea candidatului”. Că e blocat. Părea sincer. În perioada aceea părea în general mai sincer. Bine, cu excepția lacrimilor pentru Stolojan!

Mă întreb acum, de când tace lung și nenatural: oare în ce piele nu poate intra? A învinsului? Bănuiesc că e greu, de multa vreme in jurul lui nu se crâcnește, se execută. Dar e real, e firesc și trebuia să se aștepte la asta. Bătălia pe care a pierdut-o de multă vreme este una morală.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: