Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the month “Martie, 2012”

Ciorbă morală

Sâmbătă eram la Centrul Cultural, la o acțiune frumoasă, dedicată echinocțiului de primăvară și găzduită de asociația culturală «Ascult Ialomita». Ea a debutat cu un spectacol superb al unor copii minunați, frumoși și talentați de la grădinița Junior. Într-o sală de la etaj, unde te sufocai, pentru că nu era pic de aer. La parter se petrecea conferința unui partid imaginar, făcut pe genunchi și pentru alegeri de către secretarul general în funcție al PD-L Ialomița.

Și ce dacă? M-am abținut atunci să comentez planul de ștergere a urmelor, am așteptat să îl văd pus în practică. Azi e pus deja. S-a format «Alianta pentru Ialomita». «A.I.»! Adică ai de toate: ai Ionașcu, ai apa lui Ionașcu, ai verde în loc de portocaliu, și nu ne mai spunem pe nume, că poate nu se prinde lumea. Această ciorbă morală îmi reconfirmă câtă dreptate am avut când n-am acceptat venirea lui Gabi Ionașcu în PD-L în 2008, când am plecat din PD-L în aprilie 2009 și când n-am acceptat ofertele recente ale UNPR.

Am speranța că asistăm la ultimele spasme ale acestui mod de a face politică. Este posibil, deși nu obligatoriu, ca ajunși la fundul prăpastiei, să ne scuturăm de praf și să o luăm de la zero (cum am mai scris aici).

Anunțuri

Dezertare

Acum două zile, câteva mii de oameni au ieșit în stradă la Bârlad. Au protestat împotriva exploatării gazelor de șist ale căror rezerve au fost cedate gigantului american Chevron. Când, cum, de ce? Nimic nu a fost public, nu a fost nici o dezbatere despre cât de periculoasă este exploatarea prin fracturare hidraulică, despre cum e ea interzisă chiar și în Bulgaria. Ne-am trezit cu beleaua pe cap, așa cum s-a întâmplat, de fapt și cu Exxon și cu gazele de pe fundul Mării Negre.

O frază din finalul proclamației de la Bârlad este definitorie. Este cea mai bună sinteză a politicii din ultimii ani: „Ca români, nu acceptăm să fim părăsiți de statul român și de instituțiile sale, în fața unor amenințări ce vin din partea unor corporații ce au ca singur scop asigurarea profitului și nicidecum sănătatea oamenilor și protejarea mediului înconjurător”.

Da, statul român i-a părăsit pe cetățenii lui! E un fel de dezertare. Trebuie să îl revendicăm, pentru că e al nostru, până nu e prea târziu.

Anti-dogmă

Salut pașii (încă timizi) către formarea unui curent intelectual de stânga în România. Nu vorbesc aici de afiliere politică, ci de nevoia de a preveni stabilirea unei dogme conservatoare și neoliberale în dezbaterea publică de la noi. Am mai vorbit despre asta, amintindu-l pe Orwell, aici. Vă recomand și articolul lui Ciprian Domnisoru, pe care îl puteți citi aici.

Joaca de-a România

Ce înseamnă, de fapt, jucător? Să te joci de-a România. De-a viața oamenilor din țara pe care ți se pare c-o ai, pentru o vreme, la dispoziție. Să umpli ecranele cu inepții duminică de duminică (deh, zi fără știri) și să ne privești amuzat cum îți subliniem abuzurile. Ești mulțumit atâta timp cât tu ești principalul subiect de discuție. Să tai salariile (în ce calitate?) și să nu dormi o noapte. Ce-ar fi fost dacă aveai eroismul să-ți tai și să le tai celor din jurul tău o parte, doar o parte din unghiutele hoațe? Păi chiar ai fi fost erou. Erou pentru totdeauna. Cum adică ai vrut să-l desemnezi pe Ponta? Așa, tot în joacă? Normal că nu te-a luat în serios, cine te-ar fi luat? Ne-ai spus deja că de luni de zile îl încălzeai pe MRU pe margine.

Ți-ai dat seama, în sfârșit, că pentru a fi buni în politică niște oameni născuți mai târziu trebuie mai întâi să dovedească că au făcut ceva, că știu ceva solid despre viața celorlalți de care vor să se ocupe. Și atunci de ce te joci de 12 ani de-a lupii tineri? Și cu guvernul ăsta în șosete trei sferturi cum rămâne? Și cu toate răutățile  lumii revărsate peste țara de-a care te joci? Asta nu mai scrie în stenograme? Scrie în schimb în electrocardiogramele a milioane de copii chinuiți în sărăcie, a milioane de părinți triști și neputincioși, a milioane de români care-au luat calea bejeniei în timp ce tu te joci. Te joci de-a președintele și țara cu Ion Cristoiu. Duminica seara. Și ne privești satisfăcut cum îți dezbatem revoltați dejecțiile!

Generația Oxford

Aseară m-am întors cu zborul obișnuit de la Strasbourg. Până la îmbarcare, nimic neobișnuit. Îmbarcarea a mers însă ciudat de greu. Ce să fie? Urc în avion, zona de business plină-ochi. Premierul, ministrul de externe, al transporturilor, consilieri, SPP-isti. Ne salutăm. Merg spre locul meu, rândul 12, locul A la economic. Adică rândul cu ieșirea de urgență, Doamne ferește. Pe jos, numai bagaje. Împotriva oricărei reguli, inclusiv cea a bunului simț. Pe fața stewardeselor nu zâmbet, ci disperare curată. Sus, în locul de bagaje, nu puteai să adaugi nici măcar un pai. Totul arăta ca rata (autobuzul, pentru cei mai tineri) de Grindu-Slobozia înainte de Crăciun sau de Paști, acum 25 de ani.

Decolăm cu mare întârziere și grație echipajului care recuperează o bună parte din ea, aterizăm. Unde credeți? Fix la naiba-n praznic, în dreptul salonului de protocol de la Otopeni. Care salon? Cel cu covor roșu, rămas de la nea Nicu’. Acolo coboară generația Oxford, cu liota lor de aghiotanți. Apoi, pauză. E aproape miezul nopții. Coboară și restul din clasa business, adică deputații europeni. Îi preiau niște microbuze. Coborâm în fine și noi, călătorii obișnuiți. Fix ca din rata de Grindu. Ne preia un autobuz și ne descarcă undeva, la 1 kilometru distanță de controlul de frontieră. Toți suntem plini de nervi. De umilință.

Ieșim, în fine, din aeroport. Polițiști pe șosea la fiecare 500 de metri, plantați acolo cu multe ore înainte, cu siguranță. În curând, ne înghesuie în marginea șoselei sirenele și flash-urile nervoase. Trece în mare viteză coloana. E trecut de miezul nopții. Cum, care coloană? Coloana Oxford. Nu seamănă? Ba da, foarte mult, seamănă cu ce au învățat în România. De la sistemul căruia îi aparțin.

Mama avea o vorbă, pe care n-am înțeles-o pe vremuri foarte bine: “Copiii oamenilor, draci goi”. Încep să o pricep.

Dialog

Dialog european, chiar. Azi am luat un taxi, în Strasbourg. Nici nu am urcat bine și taximetristul mă întreabă:

– «Ce părere aveți despre declarația lui Sarkozy în legătură cu Schengen?»

– «Proastă, evident, îi răspund, cu atât mai mult cu cât eu sunt din România și pentru noi intrarea în spațiul Schengen se tot amâna. Dar dvs?», îl întreb, la rândul meu.

– «Eu îl dezaprob, e rau ce face», îmi răspunde. «Si eu sunt francez, originar din Strasbourg».

Am rămas cu speranța că xenofobia populistă pre-electorală nu are chiar atâta trecere la oamenii de rând pe cât speră vremelnicii lor conducători.

Umilințe de cetățean

E umilitor ca țara ta să fie cea în care, o fetiță, la Viișoara, moare înecată în fosa septică din curtea școlii. E umilitor ca în țara ta să moară in fiecare an, la naștere, câteva mii de bebeluși. Carmen Avram spunea, într-un documentar cutremurător, difuzat acum câteva zile pe Antena 3, că sunt cam 30 000 în ultimii 20 de ani. E umilitor ca în țara ta să se arunce bani, cu miliardele, pe tot felul de idioțenii, iar copiii de la țara să meargă la toaletă în fundul curții.

Aceste umilințe nu se pot întâmpla decât într-un stat în derivă. Aceste umilințe de cetățean sunt suficiente pentru ca cel care se consideră șeful unui asemenea stat să decidă să plece. Să abdice chiar!

Daruri

Chiar dacă a fost o vreme ușor cenușie, în ciuda ei, Ziua Femeii a fost o zi frumoasă. Și plină. De copiii mei, în primul rând. De Eva mică. De prietene, de flori, de trandafiri galbeni aduși de curier, pe seară, de la Mara. De femei minunate care și-au alungat grijile cotidiene pentru a petrece câteva momente frumoase împreună. De Catrinel și Spartacus, pisicile mele, cărora le place mult buchetul de trandafiri galbeni. Mulțumesc Ziua Femeii pentru darurile tale.

Învingătorul

Cu siguranța și aerul învingătorului, un pigmeu politic a pus azi, ritos, în fața unei jumătăți de parlament, diagnostice. Concluzii. Direcții. Cu aerul omului care știe tot. Care e sigur. Care ne-a învins. «Să dăm salariile tăiate înapoi». Parcă n-aveam bani! Zice că trebuie. De la 1 iunie. Adică, de alegeri. «Să intrăm în zona euro». Că-s dobânzi mai mici. Bună premiză și profundă analiză! «Să vină opoziția în Parlament». Locul ei gol nu e bine să fie luat de cetățenii de la balcon. «Să redeschidem minele de aur». Știm de una, de Roșia Montană.

Are comportamentul celui convins că scrie istoria. Cei care știu mai bine, spun însă că nu. Că n-o scriu «învingătorii» de felul lui. Mai ales cei care vorbesc cu sala goală.

Semnele primăverii

Peisajul e încă amestecat cu zăpadă. Aș vrea să revin la casele care erau complet acoperite acum o lună. Să văd cum arată acum, sub semnele primăverii. De o săptămână se simte primăvara. Dimineața se aude cântecul vesel al guguștiucilor. Pe unul din hornurile blocului meu și pe coama acoperișului au revenit pescărușii. Da, avem de câțiva ani o pereche de pescăruși care-și fac primăvara cuib lângă unul dintre hornuri. Clocesc acolo, scot pui, îi cresc, îi învață să zboare și pleacă toamna, când puii lor sunt pescăruși în toată firea.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: