Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the month “Iunie, 2013”

Efectul Muntenegru

Sub el am impresia că am trăit, aproape toţi, ultimile câteva zile. Un popor care numără doar cât un judeţ din România a produs asupra noastră un rezultat incredibil. Am redescoperit câteva valori fundamentale ale ideii de naţiune solidară, de umanitate reală, de compasiune faţă de unul de al tău. Muntenegrenii ne-au trezit brusc din amorţeala sufletească cu care bântuim ca prin deşert de aproape un sfert de secol. O mâna de oameni a făcut posibil ca toţi care erau vii după prăbuşirea autocarului în prăpastie să fie vii şi acum când scriu. Câţiva alpinişti şi un lanţ uman mutenegrean au salvat zeci de vieţi. Efectul Muntenegru ne-a făcut din nou oameni.

În 48 de ore statul român, într-o organizare impecabilă, şi-a adus acasă toţi cetăţenii implicaţi în catastrofă. Pentru cele 18 victime a fost zi de doliu naţional, suprapusă pe ziua drapelului, prin coincidenţă.

Evident că efectul nu a atins chiar toată naţia noastră. Au rămas, uscate cum erau, nişte suflete care îşi zic, sărmanele, de dreapta dar sunt de fapt nişte suflete moarte. Îi spun catastrofei accident rutier, nu înţeleg de ce nu i-am lăsat pe cei cu victime în familie să se chinuie singuri cu repatrierea lor aşa cum se întâmpla pînă acum, cer demisii sau ne spun, cinic, la mulţi ani de ziua drapelului.

Cam astea sunt luminile şi umbrele pe care micul popor muntenegrean le-a proiectat asupra noastră. Zona de lumină e singura care contează, şi în ea, împreună, alpinişti şi oameni simpli, medici şi paramedici, poliţişti, miniştri şi diplomaţi, suflete vii adică.

Ziua cea mai lungă

midsummerAzi e solstiţiul de vară, ziua cea mai lungă. Ea se celebrează de multă vreme, de toate vechile popoare. Aproape în toate ceremoniile se fac focuri, se sare peste focul purificator sau se fac băi purificatoare în râuri. Se pun crenguţe de soc şi de arţar la uşi şi la ferestre. Este momentul magic de triumf al verii. O zi sub semnul focului, al cărui simbol este soarele.

Toate popoarele străvechi foloseau acest simbol: celţii, vechii germani, vechii irlandezi. La baltici se credea şi aproape se crede şi acum că zeiţa Ma-Emma este creatoarea a tot ce este pe pământ. Oamenii erau convinşi că ea îşi împarte hrana cu muritorii, că datorită ei au ce mânca. Cea mai îndrăgită sărbătoare pentru zeitate era cea a solstiţiului de vară. În cinstea fertilităţii ei se ridicau focuri uriaşe. Seara se făcea o procesiune condusă de cele mai respectate femei din sat. Apoi, într-o adevărată festivitate, se gătea mâncare specifică în cinstea zeiţei, împreună cu mulţumirile: „Mamă, tu îmi dai mie, acum îţi dau şi eu ţie. Ia de la mine ceea ce am luat şi eu de la tine”.

Sunt două lucruri care m-au făcut să scriu despre asta. Am început azi să pregătesc ceea ce trebuie pentru Moşii de vara de mâine şi ritualul baltic al zeiţei m-a făcut să mă gândesc la mama mea şi la toţi cei plecaţi. Ca în ritualul zeiţei cumva. Şi apoi, ştiu de la o prietenă din Lituania a fiicei mele că balticii care trăiesc în zilele noatre la Bruxelles se adună de sărbătorile soarelui pe un câmp în afara Bruxelles-ului. Asta nu doar că mi se pare fabulos dar cred că spune multe despre cum ar trebui să ne bucurăm de tradiţii, până nu le pierdem complet. Şi să învăţăm de la cei care se bucură de ele.

Un prinţ prin ţara comunităţilor orfane

Prinţul Charles a fost, zilele trecute, din nou în vizită în România, prin Mures şi Covasna. La sfârşit s-a întâlnit cu preşedintele care l-a întimpinat spunandu-i că a auzit că şi-a mai cumpărat o casa şi că în curând o să aibă un sat întreg. Nu ştiu cât a gustat prinţul această remarcă. Ştiu însă că eu, în locul preşedintelui i-aş fi mulţumit doar pentru ce face şi l-aş fi rugat să ne ajute să calmăm spiritele încinse din ţara lui, care încă vântură ideea că românii (şi bulgarii) urmează să îi invadeze.

Prinţul Charles are un proiect simplu, dar inteligent şi eficient în comunităţile cu care lucrează. Finanţeaza mici proiecte care valorifică şi promovează produse locale, resurse locale, meşteşuguri locale, de la ciorapii de lână făcuţi la Viscri la gemuri din fructe de pădure şi multe altele. Comunităţile prin care trece s-au trezit la viaţă. Numai că el nu poate face asta pentru miile de comunităţi orfane româneşti.

De ce le spun orfane? Aşa am simţit ieri, 3 iunie, când am participat la invitaţia arhitectului Vede la o expoziţie-eveniment de arhitectură la Centrul Cultural Perlea. Prima după 1990, un eveniment prilejuit de împlinirea a 35 de ani de carieră, frumos, organizat impecabil, cu o prezenţă foate bună a comunităţii. Însă, într-o comunitate aşezată, că acelea din lumea printului, arhitectului Vede i s-ar fi organizat acest eveniment măcar şi pentru faptul că un om născut în Gorj a muncit la noi o viaţă şi şi-a pus amprentă pe aproape tot din ceea ce dă aspectul relativ modern al locului în care trăim şi mai ales pentru că a lansat public citeva idei, perspectivă care priveşte viaţa copiilor şi nepoţilor generaţiei noastre în acest orăşel verde de pe malul Ialomitei.

Pentru că suntem încă o comunitate orfană, arhitectul Vede, de care mă leagă o prietenie şi multe momente frumoase de viaţă şi carieră, şi-a organizat singur acest eveniment de bilanţ. E bine că s-a realizat şi aşa. Dar cred că e timpul să ne asumăm noi rolul printului pentru comunităţile noastre, să le trezim şi să ne trezim la viaţă.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: