Paradoxurile marilor oraşe ale lumii

În 1996, când am ajuns în Washington DC, am fost foarte surprinsă să văd veveriţe traversând strada, maşini americane încetinind că să nu le accidenteze şi iepuraşi care veneau lângă tine dacă stăteai cumva pe o băncuţă. Nu mă aşteptam, culmea e că atunci când m-am întors şi am povestit asta unui grup de colegi consilieri judeţeni, unul, săracul, a zis cam aşa: „Nu cred, doamnă, putea să fie un şobolan. N-aţi văzut dumneavoastră bine!”.

În ultimele şapte luni am venit des la Londra la micuţa mea Juliet, care are acum 15 luni. Iată, după 20 de ani, aceeaşi surpriză, într-un oraş mult mai mare ca Washington, mult mai vechi, acelaşi paradox: cartiere întregi în mijlocul cărora sunt parcuri imense cu lacuri pline de lebede, raţe şi gâşte sălbatice, veveriţe care ţopăie prin copacii din pădurile intacte din oraş şi, culmea, vulpi care trec strada sub ochii tăi, de data asta, vorba colegului consilier, cu şobolanul de care vorbea el în gură. E absolut un fapt banal să te întâlneşti cu vulpiţa pe stradă, nu e considerată un pericol pentru oameni, şi nici nu e, de altfel.

Fiecare pâlc de pădure e îngrijit, dar şi sălbatic în acelaşi timp, iarba se tunde englezeşte doar pe câţiva metri la margine, restul rămâne natural, intact, aşa încât vieţuitoarele pădurii să îşi ducă traiul liniştite.

Acasă (fiecare casă englezească are de obicei şi o mică grădina în spate), toate păsările lumii îţi încânta auzul. Avem o pereche de porumbei sălbatici care ne vizitează şi ne cânta zilnic, un cuplu de mierle cu trilurile lor minunate, piţigoi, grauri capitalişti graşi, mai mari că ai noştri din România, vrăbii, rândunici, ciori şi coţofene. Mi se par paradoxale, dar atât de frumoase, aceste amestecuri de viaţă urbană cu viaţa adevărată, această grijă pentru frumuseţile şi bucuriile naturale.

Păcat că noi nu ştim să ne păstrăm bucuria, nici măcar în micile noastre oraşe, bântuite de hingheri, de poluare, de ţânţari şi de administraţii locale ca vai de mama lor. Păcat şi trist în acelaşi timp.

Statul român deformat

Revin la acest subiect. Am mai scris despre el din perspectiva experienţei mele personale ca fost politician, senator, deputat european, dar mai ales a unei experienţe recente ca cetăţean, care m-a şocat.

Prin toamnă, un incident cu nişte puşti obraznici care au intrat în curtea interioară a blocului în care locuiesc şi care nu s-au lăsat scoşi afară decât de echipa operativă a Jandarmeriei, m-a adus în situaţia de a semna, în calitate de martor, procesul verbal de contravenţie încheiat de respectiva instituţie. Nicio clipă nu mi-a trecut prin cap ce consecinţe poate avea acest lucru, recunosc că pe moment m-am minunat că o instituţie de forţă a statului român modern, reformat, nu e crezută sau nu-şi poate încheia misiunea de reaşezare a ordinii publice decât dacă semnează şi un martor, un biet cetăţean obişnuit.

Uitasem complet incidentul, dar n-a fost să fie. Prin februarie, în lipsă, m-am trezit citată ca martor într-un proces de contestare a contravenţiei. La câteva săptămâni, o nouă citaţie, pentru un nou termen, în care iarăşi nu pot fi prezenta pentru că nu sunt în ţară. Şi un poliţist care-mi sună la uşa şi îmi spune că are mandat de aducere pentru mine, la următorul termen. M-am prezentat cu câteva zile în urmă cu o cerere de motivare obiectivă a absenţei, la judecătorul de serviciu, care mi-a explicat, ritos, că nu face decât să primească documentele, că voi păţi la fel ori de câte ori voi mai semna ceva ca martor, şi că judecătorul din dosar este singurul care va decide.

Care sunt concluziile?

– Că în ţara asta a noastră eşti obligat să fii martor într-un proces, că nu te întreabă nimeni nici dacă vrei, nici dacă poţi şi trimit pe bietul poliţist să te aducă. Asta după ce reformăm de 25 de ani justiţia şi am schimbat recent codurile. Aşa încât uneori e mai uşor să fii contravenient chair decât cetăţean nevinovat.

– Că toate legile de care unii (puţini) sunt mândri sunt de fapt o catastrofă, că cele mai multe s-au adoptat fără dezbatere parlamentară, adică prin asumarea răspunderii, o soluţie pe cât de aberantă pe atât de păguboasă, atunci când ele se aplică.

– Că nu doar că nu s-a modernizat nimic în domeniile vitale, în cele mai multe dintre ele e mai rău decât pe vremea lui Ceauşescu. Nu, nu exagerez cu nimic, eu nu am auzit pe nimeni în vremea aceea, că s-a trezit cu poliţia la uşa şi că a fost obligat să se prezinte într-un proces cu care nu are nici în clin, nici în mânecă.

– Şi că, cel mai grav, instituţiile pe care le plătim (pe unele din greu) nu fac decât să-şi pună beţe în roate una celeilalte şi că toate, dar toate, continuă să ne agreseze pe noi, pe cei care le plătim.

Asta da reforma a statului român.

 

Chiar se poate şi mai rău

Întotdeauna când vedem lucruri urâte, oribile, sperăm ca ele să fie cele mai urâte pe care le poţi vedea într-o viaţă de om. Eu aşa gândeam până acum. M-am răzgândit, se poate şi mai urat, mai rău. Mă gândesc la Mioara Roman, pe care o cunosc personal, o respect şi în casa din care era evacuată ieri am fost în urmă cu mulţi ani. A fost evacuată ca ultimul om, nu de altceva ci doar pentru că acolo va trebui să locuiască ultimul fost preşedinte. Care, slavă Domnului, ar avea un acoperiş sau mai multe deasupra capului, care o cunoaşte la fel de bine ca şi mine sau poate chiar mai bine. În locul lui mi-ar crăpa inima de ruşine. Acesta ar fi primul lucru oribil. Apoi, Elena Udrea, pe care, din păcate, iarăşi am cunoscut-o în urmă cu nişte ani. Încearcă să-şi scape pielea denunţând nişte fapte la care numai când te gândeşti te apucă nebunia. Că fostul ei soţ i-a zis că trebuie să îi mijlocească o discuţie cu adjunctul SRI, în legătură cu o sumă cash de 500 000 de euro pentru Sebastian Ghiţă, cerută şi dată. Că ea s-a întâlnit cu Victor Ponta, la el acasă, pentru a-l convinge s-o numească pe actuala Procuror Şef DNA. Din ce lume vin, din ce lume fac parte oamenii ăştia? Este exact ca în povestea cu lupul care trece printr-o perioada de bunătate, şi care văzând o pisica alergând un şoarece, îi spune indignat lupoaicei care-l însoţea: «N-ar fi oare timpul să facă cineva ceva pentru a pune capăt acestei urmăriri? » Şi-n fine, unele noi de la Victor Ponta. S-a gândit el aşa, că fiecare român plecat ar trebui să dea câte 10 euro bugetului naţional pe care să-l mătrăşească el apoi, aşa cum face şi cum au făcut toţi înaintea lui. O aberaţie mai mare n-am auzit încă. În afară de asta: corupţia e generată de sărăcie. Nu, domnule Victor Ponta, SĂRĂCIA e generată de CORUPŢIE, în nicio ţară din lume nu s-au mai făcut atâtea averi nemăsurate în doar 25 de ani şi doar pe seama resurselor publice dijmuite şi duse în firmele şi casele grandioase şi nenumărate ale celor care conduc sau au condus România doar pentru a-şi îngroşa conturile în euro. Aşa că, iată că se poate şi mai rău.

Tainele vieţii

Sunt departe de casă şi ecourile unui eveniment trist al vieţii mele sunt uriaşe. A murit ieri, în lipsa mea, mama soţului meu, adică soacra mea. Mi-a fost în ultimul timp frică de fiecare dată când am fost plecată că evenimentul se va petrece în acest timp. Iată că de ce îţi este frică, nu scapi.

I-am zis, de la început, mămică, aşa cum îi spuneau cei cinci copii ai ei, deşi mamei mele îi spuneam mamă. Nu ne-am supărat niciodată timp de 38 de ani. În ultimii ani de suferinţă ai ei, era tot timpul bucuroasă să mă vadă. O femeie care a crescut cinci copii şi căreia, deşi suferea de Alzheimer, instinctul de mamă i-a rămas neatins. Legăna mereu, mângâindu-i, bebeluşi de jucărie, păpuşi, ca o taină de nedesluşit, până aproape de sfârşit la cei 88 de ani pe care-i împlinise de Sf Dumitru. În ultima vreme nu mai vorbea deloc, dar ochii ei spuneau mai multe decât o mie de cuvinte.

Această femeie care a plecat acum mi l-a crescut pe Iuli de la 10 luni şi până după 3 ani. Ca bunica la rândul meu, îi sunt şi azi profund recunoscătoare şi-i mulţumesc acolo unde se află acum.

Ne întâmpina tot timpul cu ceva bun de mâncare când ajungeai la ea, iar mie îmi făcea special un lucru care ştia că îmi place foarte mult, îmi plac şi acum, turte calde pe plita de la maşina de foc, sau într-o cratiţă de tuci, pe aragaz.

Sărut mâna, MĂMICĂ, şi fie ca toate lacrimile şi mulţumirile noastre să-ţi însoţească treceres în lumea de lumină de dincolo.

Strasbourg

Nu am scris demult. De multe luni de zile. Îmi cer iertare pentru asta tuturor celor dragi care îmi spun că îmi citesc postările, pentru lungă mea tăcere. Uneori, fiecare, părem fugiţi din viaţă noastră şi aşa cred că am părut şi eu. Am profitat din plin de rolul meu de bunică.

De curând, acum o săptămâna, m-am întors de la Strasbourg. Am fost acolo cu corala episcopală Sfîntul Mare Mucenic Mina a Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, care a vizitat Parlamentul European, oraşul, biserica românească din Strasbourg, muntele şi mănăstirea Sainte Odile, un pic din Germania şi minunatul orăşel alsacian Ribeauvile de pe ruta vinului. Corala a încântat deputaţii şi funcţionarii europeni concertând în curtea interioară a Parlamentului european, comunitatea românească din Strasbourg, prezentă la concertul oferit la biserica românescă, dar şi în alte câteva locuri.

M-am bucurat de două lucruri în mod deosebit: că am putut promova în Strasbourg şi chiar în Kehl, în Germania, nişte oameni minunaţi şi o muzică de cea mai bună calitate. A două bucurie este că am revăzut oameni dragi, cum ar fi Georgiana, fosta mea asistentă, pe părintele paroh Iorgulescu şi pe doamna, mulţi dintre foştii colegi. Mulţumesc lui Viorica Dancila şi lui Carmen Dinu pentru că au făcut posibil acest lucru. Mulţumesc părintelui protopop Drăghici, părintelui Cătălin Stanciu, dirijorul coralei şi fiecăruia din cei 23 de preoţi prezenţi pentru cele 4 zile frumoase petrecute împreună şi pentru că mi-au oferit prilejul de a mai fi o dată mândră de Ialomiţa, de tradiţia şi de valorile ei culturale.

Rândunelele Alexandrei

Azi, pe la prânz, a fost înmormântarea Alexandrei Aron. Copilul minunat şi frumos care s-a luptat timp de 5 ani cu cea mai nenorocită boală, s-a stins. A obosit şi a plecat.

În mai 2012, în plină luptă pentru viaţa ei, a deschis un blog. El se chema «Vreau să trăiesc!». În dreapta, sus, o imagine cu un mic stol de rândunele. Dedesupt, o poză cu ea înainte de boală şi un motto «A fost odată ca niciodatăşi vreau să nu se termine aici». Acum sună ca o premoniţie îngrozitoare.

Azi, înainte de plecarea ei definitivă de acasă, pe scara blocului, la etajul 2, două rândunele au venit în zbor, de câteva ori, foarte aproape de uşa casei lovite de tragedie. Nu am văzut niciodată, dar niciodată un asemenea lucru. I-am descoperit rândunelele de pe blog mai târziu, când m-am întors acasă la mine.

Am întâlnit-o pe Alexandra o singură dată, era, cred, toamna anului 2009. Am încercat să o ajut, am făcut câte ceva. Simt însă acum că am făcut prea puţin pentru ea. Ştiu mulţi oameni care au făcut la fel şi care, poate, simt ca şi mine că am pierdut bătălia. Că nu am făcut destul. În bătăliile noastre cele mai grele, părem, fiecare, de cele mai multe ori, aproape singuri. Alexandra a avut cu ea rândunelele care au luat-o cu ele, spre alte lumi. Poate mai bune….

Duminica orbului

Votăm pentru Parlamentul European 2014-2019, în duminica orbului din calendarul ortodox. Pilda din Evanghelii, vorbeşte despre vindecarea de către Isus a orbului din naştere. În România s-a mai votat în această zi din calendar în 1990, pe 20 mai. Nu cred că e mare diferenţa faţă de atunci. Cred, de asemenea că rezultatul va fi unul aproape la fel de dezechilibrat, adică, unii vor lua aproape jumătate din cele 32 de mandate ale României iar restul se va împărţi. Şi mai cred că oamenii vor vota într-o totală necunoştinţă de cauză, aproape ca orbii. Diferenţa notabilă dar păgubosă pentru democraţia românească dar şi europeană este că dacă în 1990 participarea la vot a fost masivă, acum ea va fi forte scăzută.

Campania a fost extrem de anostă şi de inadaptată la scopul ei real. Un singur partid a dominat terenul, mă refer la partea de imagine, la campania vizuală. Pe toate panourile mari şi mici din Slobozia şi nu numai, Victor Ponta ne îndeamnă să fim mândri că suntem români. De ce el şi nu Daciana? Ce a căutat preşedintele în această campanie? Unii zic că ar avea legătură cu alegerile prezidenţiale de la toamnă, deci omul harnic îşi face iarăşi vara sanie.

Probabil că aşa se explică faptul că oameni respectabili altfel mi-au spus că votează azi că să nu elibereze Ponta deţinuţii dacă va fi preşedinte. Alţii nu îl votează, de exemplu, pe Mircea Diaconu pentru că l-au auzit odată, mai demult, vorbind de rău comunismul. Am şi prieteni care votează cu el pentru că nu a fost singurul incompatibil din ţara asta. O bătrână şi un bătrân priveau acum câteva zile, îndelung, cu mâna streaşină la ochi, panoul enorm de pe casa de culturăşi se bucurau, cu siguranţă, văzându-l acolo pe primarul Stoica, aşa că îl vor vota azi tot pe el. Sunt doar câteva exemple, dureros de adevărate.

Ca să nu mai vorbim de faptul că nu a fost nici o dezbatere serioasă despre prezentul şi viitorul nostru dar şi al Uniunii Europene, că sunt pe liste oameni care mi-au fost colegi, adică sunt în Parlamentul European din septembrie 2005 continuu şi nu s-a găsit nimeni să îi întrebe câte rapoarte au avut sau ce acţiuni de promovare a ţării ăsteia au organizat în cei 9 ani. Ca să nu mai vorbim de patentul, de invenţia pur româneascăşi originală de a le spune deputaţilor europeni” europarlamentari”. Şi, uite-aşa va nimeri orbul Bruxelles-ul şi nu Brăila, cum credeam noi când nu intrasem în Uniune.

Cât despre vindecarea democraţiei noastre, mai aşteptăm un pic. O altă duminică, poate alte alegeri.

Viaţă din viaţă

De 19 zile a venit pe lume cea de-a doua dintre nepoţelele mele, Juliet Rose, la care abia aştept să ajung curând.

E o bucurie enormă şi-i sunt profund recunoscătoare pentru asta ei, micuţei scumpe şi copiilor mei mai mari, Andreea şi Yann, împreună cu care am aşteptat cu o mare emoţie evenimentul. Cu atât mai mare cu cât n-am putut să fiu acolo în momentul naşterii ei. E minunat să ai braţele pline de copiii copiilor tăi, aşa cum le am pline eu acum cu Eva, care a trecut de doi ani, şi cu Juliet Rose, despre care Eva vorbeşte tot timpul, ca o verişoară mai mare ce este. E minunat să vezi viaţă din viaţă pe care ai dat-o la rândul tău.

Prin coincidenţă, aşa cum Eva Nicole s-a născut de Sfântul Nicolae, ca un omagiu pentru bunicul patern pe care din păcate nu l-a cunoscut, Juliet Rose s-a născut în martie, mai devreme decât o aşteptam. În martie erau născuţi tatăl şi mama mea, adică străbunicii ei materni, dar şi bunicul său portughez.

Restaurantele Inimii

Am încheiat vineri 21 martie primul sezon de asigurare a unei mese calde pe zi pentru persoanele fără adăpost. Din 21 decembrie până pe 21 martie au fost oferite circa 3600 de porţii de hrană caldă, în adăpostul de la Baia comunală şi cu ajutorul voluntarilor, în alte locuri pentru cei lipsiţi de orice mijloc pentru a-şi asigura hrana.

Este doar un început, care a dovedit că se poate, că ne putem mobiliza, că ne pasă, că putem ajuta.

Mulţumesc donatorilor în primul rând, pentru generozitatea lor: d-lui Sitaru, d-lui Negoiţă, d-lui Crişan, d-lui Costandache, d-nei Iuliana Bulibaşa, d-lui Stănoiu, d-nei Tatiana Pop, d-lui Drăgoi de la Petstar, d-lui Roşca de la Itaro, d-nei Mariana Iancu de la Servicii comunale, d-nei Ioniţă de la Transmim, d-nei Elena Catargiu, d-lui Petrescu Eugen, d-nei Bianca Bălan, d-nei Dumitru Niculina, d-nei Antoaneta Pericli, d-nei Leca Nicoleta, d-nei Olga Picerea, d-nei Cristina Săvoiu. Mulţumesc presei locale şi membrilor asociaţiei noastre pentru susţinerea proiectului.

Şi multe şi speciale mulţumiri Andreei Conescu şi lui Ionuţ, care ne-au pregătit mâncarea şi au distribuit-o, zi de zi, neîntrerupt, în aceste prime trei luni de proiect.

Ne dorim din tot sufletul să mergem mai departe. Urmează alte componente ale proiectului şi pregătirea pentru iarna viitoare. Când ne dorim să ne extindem activitatea măcar la nivelul a 4-5 localităţi din judeţ, dacă nu vom avea capacitatea de a-l acoperi în întregime.

Update:

Între timp, am ajuns la micuţa mea scumpă, frumoasă şi vitează. E minunată, mi-a făcut cea mai mare surpriză posibilă, m-a aşteptat la aeroport. A fost una din puţinele incursiuni în viaţă asta de omuleţ. Ce să-ţi doreşti mai mult?

Scrisoare deschisă

Domnule Prim Ministru Victor Ponta,

Mă gândesc continuu, de luni seară, dacă are rost să scriu sau nu aceaste scrisoare. Pentru că vreau să mă asigur că aţi auzit cele mai triste şi adevărate cuvinte pe care un român plecat – Mariana Ciucă, sora Aurei Ion – le-a spus despre ţara noastră DEFECTĂ, o să o fac.

Sunt un fost om politic. Ne cunoaştem puţin. Cu Daciana pot să spun că mă cunosc mult mai bine. Am plecat din politică în 2009, când am fost ferm şi definitiv convinsă că politica, în care am risipit 20 dintre anii de maxim potenţial al vieţii mele, nu mai e pentru ceilalţi, pentru ţară, ci doar pentru o bună parte din cei implicaţi în ea.

Nu vă scriu pentru mine, nu vreau să va scriu despre mine. Vă scriu pentru că mai am un dram de speranţă că aţi putea să auziţi şi să înţelegeţi ceea ce vă voi spune.

Domnule Prim Ministru, înţelegeţi că trăim continuu, clipă de clipă, cele mai triste şi cutremurătoare zile ale existenţei noastre ca naţie, ca popor. Ştiu sigur că ceea ce simt eu simt multe milioane de oameni obişnuiţi, milioane de suflete care au plâns ca şi mine. Acum, la ora la care vă scriu, începe slujba de înmormântare pentru Adrian Iovan. Ieri, cînd a fost înmormântată Aura Ion, nu am avut puterea să fac asta.

Iată ce vă rog. Cereţi iertare familiilor victimelor şi celor salvaţi de o minune dumnezeiască, pentru nenorocirea pe care au trăit-o. Mulţumiţi sincer, cu umilinţă, salvatorilor, acelor oameni incredibil de buni şi cu frică de Dumnezeu pentru sacrificiul lor. Pentru că au salvat tot ce s-a mai putut salva. Pentru că au venit la Bucureşti, la cele două înmormîntări de la care dvs. aţi lipsit, lucru care m-a dezamăgit, dar pe care îl înţeleg. De azi înainte, înţelegeţi va rog, că misiunea dvs ar putea să fie salvarea acestei ţări defecte rău şi nu de acum, dar plină de oameni minunaţi. Înţelegeţi şi faceţi tot ce va stă în puteri pentru a întoarce acasă măcar o parte infimă dintre milioanele de români harnici, buni şi inteligenţi care pribegesc acum prin lume. Înţelegeţi că trebuie să puneţi acum capăt modului în care se numesc demnitarii sau se angajează funcţionarii în instituţiile publice vitale ale acestei ţări.

Acum când va scriu şi cred că mă veţi auzi, sunt mii de absolvenţi de elită ai celor mai bune universităţi româneşti, inclusiv din domeniul aviaţiei, care nu pot sparge sistemul şi vor pleca şi ei, în curând, unde vor vedea cu ochii. Opriţi-i va rog! Spargeţi dvs acest sistem! Intraţi într-o dimineaţă, ca om simplu, fără SPP într-o institutie publică, oricare ar fi ea, priviţi atent în jur şi faceţi ca umilinţa cetăţenilor acestei ţări defecte să înceteze. Nu mai numiţi pe nimeni doar pentru că are sprijin politic, încercaţi să va asiguraţi că are măcar un dram de competenţă pentru locul, cel mai adesea nepotrivit, pe care îl cere. Ţara noastră s-a defectat, în principal, din acesta cauză, a acestui fel de politică.

Poate va întrebaţi de ce vă scriu dvs şi nu preşedintelui, din a cărui echipă am făcut multă vreme parte. Răspunsul e dureros de simplu: în el am crezut foarte mult şi nu mai cred acum deloc. De la dvs, pe care va cunosc mult mai puţin, aştept, contez măcar că auziţi strigătul disperat din aceste zile al României profunde. A României pline de oameni frumoşi şi buni pe care aveţi şansa uriaşă ca şi datoria să îi salvaţi, să îi ţineţi acasă. Să va salvaţi ţara defectă pe care aţi fost ales să o conduceţi.

Învăţaţi, va rog lecţia, cutremurător de umană, a salvatorilor din Apuseni! Dacă nu veţi putea face nimic sau prea puţin din tot ceea ce v-am rugat veţi fi, la vârsta mea, mult mai dezamăgit decât sunt eu acum, pentru că şansa dvs. e mult mai mare.

Maria Petre – fost senator al României, fost deputat european.

1000 de porţii

Din 21 decembrie şi până azi, Restaurantele Inimii-România au oferit puţin peste o mie de porţii de hrană caldă persoanelor fără adăpost din comunitatea noastră. Acest lucru s-a întâmplat zi de zi, fără întrerupere, inclusiv în ziua de Crăciun sau pe 1 ianuarie când nu vezi picior de om pe stradă.

Cum? Prin generozitatea donatorilor, dăruirea celor care prepară hrană şi omenia voluntarilor care distribuie porţiile celor care nu se pot mişca. Mulţumim fiecăruia dintre cei implicaţi, mergem împreună mai departe, vrem, dacă se poate, SĂ ÎNMULŢIM BINELE.

Am cerut şi sprijinul administraţiei municipale şi al celei judeţene pentru a ne putea extinde sfera de acţiune şi am fi foarte bucuroşi dacă l-am primi, nu pentru noi ci pentru cei care au nevoie de noi ca şi comunitate de oameni.