Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the tag “societate”

Curajul trebuie să aibă un sens

Am auzit această expresie într-un film care face mare audienţă, un film despre unul din imperiile apuse, spusă de unul din constructorii lui. Mi-a rămas în minte şi am constatat cât e de valabilă expresia şi azi.

Nişte oameni, mulţi dintre ei tineri, instruiţi, entuziaşti, încearcă să-şi proiecteze viaţă cu curaj şi ies în stradă pentru asta de vreo două luni. Mă gândesc că aici e vorba de un sens al curajului lor, sensul în care vor să arate ţara în care vor trăi ei mai departe, cu copiii lor, fără dezastre ecologice, cu patrimoniu cultural păstrat, cum spun ei, fără cianuri peste fâneţele din Apuseni.

În acelaşi timp, guvernanţii joacă şi ei o formă de curaj, dar al lor pare să nu prea aibă sens. Sau are unul ciudat : «vrem să va facem viitorul aşa cum vrem noi» şi cum vor vreo 2-3 transnaţionale cu gândul la profitul lor şi nu la patrimoniul românesc – cel de care e îndrăgostit, printre alţii, chiar Prinţul Charles al Marii Britanii.

Simplificând, aş spune că e vorba, mai degrabă, de o sfidare uşor cinică decât de un curaj cu sens. În ce mă priveşte, şi spun asta pentru cititorii mei pe care i-am cam dezamăgit cu tăcerea mea din toamna şi vara această, vreau să le dau o veste bună: am lucrat la un nou proiect, în sensul subtitlului blogului meu, adică noi suntem oamenii pe care-i aşteptăm. El este aproape gata, va fi lansat spre sfârşitul acestei luni şi ne va aduce împreună înainte de Crăciun. Cel puţin aşa arată lucrurile în visul, în viziunea mea despre a face bine, cu sens.

Câinii şi ţara fără stăpân

40-12-17/35Două lucruri oribile s-au petrecut doar în cîteva zile. Un copil a murit sfîşiat de un câine „comunitar”- ce denumire ironică – iar o parte din membrii formaţiunii paramilitare Garda civică maghiară s-au deghizat în galerie de fotbal, deşi se vedea de la o poştă cine sunt, au năvălit liber în România şi au vandalizat-o.

Pentru uciderea copilului, am găsit repede soluţia: omorâm şi noi toţi câinii fără stăpân şi demitem cât mai mulţi primari, în frunte cu Sorin Oprescu. E adevărat şi cutremurător că fenomenul câinilor fără stăpân ne-a depăşit de mult. E însă la fel de adevărat şi la fel de cutremurător şi că reflexul nostru de popor rural ne blochează omenia şi ne spune, după ce ne-am mutat la bloc, că locul câinelui e în curte şi nu în casă. Şi aşa, curtea a devenit ţară şi mai punem de un masacru, ce-i drept, unul canin. Sigur că s-au cheltuit mormane de bani, dar e mai simplu să omori câinii decât să îi pedepseşti pe hoţii de bani publici. La fel cum e de adevărat că nici peste 20 de ani nu rezolvăm problema dacă nu facem, fiecare din noi un gest concret şi tare aş mai vrea să văd un adept al masacrului omorând, cu mâna lui un câine şi dormind liniştit după asta.

La fel de gravă e şi ‘invazia’ huliganilor maghiari care pare că ne-a luat că din oală.Ţara asta are servicii speciale, foarte numeroase şi foarte, foarte bine plătite nu că să ne intercepteze pe noi şi să facă poliţie politică de ani buni, de vreo 9- 10. De aceea, cer public Parlamentului să iasă din adormire, să le cheme urgent să dea socotela despre ce s-a întâmplat şi să le întoarcă la menirea lor publică dar mai ales constituţională: siguranţa naţională. De ce nu au ştiut nimic despre ce urma să se întîmple? Cu ce se ocupă ele? De ce, de 10 ani, poate chiar mai mult, nu mai prezintă rapoarte, aşa cum prevede legea în faţa Parlamentului? Probabil pentru că s-au supus unui stăpân politic şi au lăsat de izbelişte o ţară care îi plăteşte pentru a fi demnă şi a trăi în siguranţă.

Efectul Muntenegru

Sub el am impresia că am trăit, aproape toţi, ultimile câteva zile. Un popor care numără doar cât un judeţ din România a produs asupra noastră un rezultat incredibil. Am redescoperit câteva valori fundamentale ale ideii de naţiune solidară, de umanitate reală, de compasiune faţă de unul de al tău. Muntenegrenii ne-au trezit brusc din amorţeala sufletească cu care bântuim ca prin deşert de aproape un sfert de secol. O mâna de oameni a făcut posibil ca toţi care erau vii după prăbuşirea autocarului în prăpastie să fie vii şi acum când scriu. Câţiva alpinişti şi un lanţ uman mutenegrean au salvat zeci de vieţi. Efectul Muntenegru ne-a făcut din nou oameni.

În 48 de ore statul român, într-o organizare impecabilă, şi-a adus acasă toţi cetăţenii implicaţi în catastrofă. Pentru cele 18 victime a fost zi de doliu naţional, suprapusă pe ziua drapelului, prin coincidenţă.

Evident că efectul nu a atins chiar toată naţia noastră. Au rămas, uscate cum erau, nişte suflete care îşi zic, sărmanele, de dreapta dar sunt de fapt nişte suflete moarte. Îi spun catastrofei accident rutier, nu înţeleg de ce nu i-am lăsat pe cei cu victime în familie să se chinuie singuri cu repatrierea lor aşa cum se întâmpla pînă acum, cer demisii sau ne spun, cinic, la mulţi ani de ziua drapelului.

Cam astea sunt luminile şi umbrele pe care micul popor muntenegrean le-a proiectat asupra noastră. Zona de lumină e singura care contează, şi în ea, împreună, alpinişti şi oameni simpli, medici şi paramedici, poliţişti, miniştri şi diplomaţi, suflete vii adică.

De ce şi despre ce nu am mai scris

Nu am scris nimic după ce m-am întors de la Roma. O lună încheiată. M-am bucurat în tihnă de Eva mică, de copiii mei, de Paşti, de fiecare zi perfectă de primăvară, de fiecare dimineaţă de mai, de vişinul şi de bătrânul salcim înfloriţi pe rând la geamurile mele, de explozia de verde, de soare, de cuibăritul guguştiucilor, de bujori, de iasomie, de socul înflorit. Despre ce ar fi trebuit poate, să scriu, dacă primăvara n-ar fi fost atât de frumoasă?

Despre faptul că nu înţeleg, sub nicio formă, de ce am devenit, brusc, noi, România, de acord cu explorarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică şi de ce ne uităm, inerţi, la protestul oamenilor din Vama Veche?

Sau despre faptul că ne mirăm şi ne oripilăm ca şi cum ne-am trezit dintr-un somn adânc, că în România sunt chemaţi anual la comisiile de expertiză medicală mii de oameni fără mâini sau fără picioare. Numai că asta se întâmpla de ani buni, cu mult înainte de România europeană. Iar aceste comisii, ştie oricine, sunt aceleaşi care îi chinuie pe infirmi dar i-au pensionat medical, pe spagă mai mare decât pensia pe un an, pe multe mii de oameni apţi de muncă. Asta o ştim toţi, guvernanţi, guvernaţi, opoziţie, fiecare din noi cunoaştem oameni în carne şi oase care n-au avut de ales şi au plătit această taxă de tranziţie.

Şi n-am mai scris despre efectele benefice concrete ale descentralizării, atâta câtă avem, după mai bine de 20 de ani de la primele alegeri locale. Dacă, de exemplu, Festivalul Perlea, care se desfăşoară acum la Slobozia, ar fi depins în vreun fel de Ministerul Culturii şi nu de autorităţile locale, n-am fi vorbit de ediţia a 21-a ci ar fi devenit o amintire frumoasă, că multe altele.

Şi-n fine, n-am scris despre ruperea USL despre care se discută aprins în ultimele 2-3 zile. Dacă se va întâmpla, eu nu cred asta, cauza reală va fi toxina periculoasă a coabitării.

Îmi place Obama

I-am ascultat discursul de după jurământ. La inaugurarea celui de-al doilea mandat. Ținut în fața Capitoliului, a milioane de americani dar și a lumii întregi. Fiecare idee fundamentală din discurs a început cu «Noi, poporul». E formidabil și el dar și toată ceremonia de tip american.

Am fost, acum mulți ani, în 1996, în SUA, în Washington D.C., printre altele și în locul unde s-a desfășurat ceremonia de azi. America m-a impresionat, așa cum m-a impresionat și Obama astăzi. Prin felul în care își onorează istoria, președinții, prin memoriale, prin felul cum arată cimitirele eroilor, muzeele care se vizitează gratis, autobuzul care te duce unde ai nevoie chiar dacă te-ai urcat greșit, chelnerul care te întreabă dacă știi că i-ai dat un dolar în plus la nota de plată. Pe vremea vizitei mele în America eram foarte optimistă în privința parcursului nostru democratic. Mi-a trecut, din nefericire.

Printr-o coincidență frumoasă, am primit chiar azi, din Statele Unite, felicitarea de sărbători pe care mi-o trimite an de an, de prin 2004, un om drag, cu care am lucrat, Adriana Dinescu. Îi mulțumesc și mă bucur că trăiește într-o țară cu un președinte adevărat.

Interviu

Am acordat, la inceput de an, un interviu domnului Nicolae Tache pentru Ziarul Ialomiţa.

Interviurile „Ialomiţei”: Azi, doamna Maria Petre

Am urmarit, aşa, ca experienţă umană, cum un om poate evolua prin credinţă, în câţiva ani, fantastic”

–       Sunteti, doamna Maria Petre, prezenta la un eveniment important in viata de după 1990 a judetului Ialomita, marcarea a „20 de ani de administratie publica judeteana”. Prilej pentru noi de a aduce in fata cititorilor o experienta vasta, aceea a unui vicepresedinte de CJ, a unui europarlamentar, a unui presedinte de partid. Într-un cuvânt, o viata politica intensă. Doriti sa vorbim, intr-un dialog blitz, despre toate acestea?

–       Da, cu dumneavoastra vorbesc intotdeauna cu mare placere.

–       Ce a lasat Maria Petre in administratia judeteana?

–       As prefera sa nu raspund eu, ci sa-i intrebati pe oameni. Si as mai spera ca printre raspunsurile lor sa figureze si primul Centru de informatii pentru cetateni din Romania, festivalurile de mare valoare- Perlea, Regie de teatru, infiintarea Centrului Cultural Ionel Perlea, a Muzeului Agriculturii, sala de spectacole de la Consiliul  Judetean, sunt citeva exemple. Am pus bazele democratiei locale, a fost o perioada curata, frumoasa, interesanta.

–       Ce a insemnat Maria Petre candidat la functia de primar al municipiului Slobozia?

–       Candidatura mea la primaria Slobozia, de doua ori, in 2004 si 2008, a fost o mare provocare, o experienta dificila si o sansa ratata- pentru Slobozia dar si pentru mine, in plan uman, dar mai ales politic.

–       Ce a insemnat Maria Petre ca presedinte al PDL Ialomita?

–       Nu m-am luptat cu nimeni si nu mi-am dorit sa devin, neaparat, presedintele PD. Mi s-a cerut asta, de la nivel central. Nu am avut de ales, am muncit enorm, cu credinta, uneori chiar cu pasiune. Partidul a avut atunci cele mai bune rezultate si cea mai mare crestere din toata istoria lui. Nu doar in Ialomita, in general, dar la noi asta se datora si muncii unei echipe conduse de mine.

–       Ce a insemnat PDL Ialomita fara Maria Petre presedinte?

–       Nu stiu, e greu de spus, dar sunt  niste rezultate, cele de dupa 2009. Vi se par bune?

–       In viaţa PDL, ce a insemnat Petre Roman pentru dumneavoastra, ce a insemnat Traian Basescu, ce a insemnat Constantin Popa, ce a insemnat Cazacu Marinica?

–       E o serie de nume, de lideri, de oameni dedicati si valorosi care au scris istoria acestui partid, pe care ii respect, cu care am dus batalii grele, care m-au sprijinit si carora le multumesc si azi. Cu exceptia ultimului, care ar trebui sa imi multumeasca el.

–       Ce a insemnat Maria Petre ca europarlamentar?

–       Din mandatul de deputat european, am citeva lucruri de care sunt mindra: promovarea Romaniei profunde, batalia pentru agricultura romaneasca, cea pentru drumul european al Moldovei, asta pe scurt, in extenso exista un raport public al meu prezentat la inceputul lui 2009.

–       Cum v-ati simtit in momentul stabilirii ordinii pe lista de candidati la ultimele europarlamentare?

–       Evident, dezamagita. Dar si putin eliberata. Partidul devenise greu de recunoscut. Si timpul mi-a dat dreptate.

–       Ne puteti vorbi de o activitate mai putin cunoscuta ialomitenilor, ne puteti vorbi de experienta Gigi Becali?

–       Au fost niste ani interesanti. Eu am continuat sa lucrez intr-un loc pe care il stiu deja foarte bine, in care sunt din septembrie 2005, domnul Becali mi-a lasat toata libertatea si-i multumesc. Am urmarit, asa ca experienta umana, cum un om poate evolua prin credinta, in citiva ani, fantastic. Asta e partea extrem de interesanta a experientei mele cu Gigi Becali.

–       Cum vedeti Ialomita in 2013?

–       O sa va spun cum as vrea sa fie Ialomita in 2013: cu mai multe locuri de munca pentru tineri, ei platesc cea mai mare factura a crizei si la noi si in lume, cu productii bune in agricultura si cu o valorificare mai inteligenta a muncii si produselor din agricultura, cu o infrastructura mai buna.

–       Care va fi traseul Mariei Petre in politica urmatorilor ani?

–       Vom vedea, ma gindesc daca pauza autoimpusa a fost sau nu suficienta. Asta si pentru ca multa lume m-a intrebat ce ma intrebati si dumneavoastra.

–       In finalul dialogului nostru, un cuvânt pentru ialomiteni la inceput de an?

–       Un an mai bun, cu un guvern nou, cu sanatate, cu rezultate, pentru ca eu cred ca aceia care conduc acum destinele Ialomitei dar si ale Romaniei sunt constienti de imensa responsabilitate pe care cetatenii nostri le-au transferat-o prin votul din decembrie.

Nicolae TACHE  

Măcel

Celor care privesc mirați măcelul post-electoral din PD-L le recomand să dea click aici pentru un articol mai vechi, în care ilustrez fenomenele care au făcut absolut inevitabil declinul acestui partid.

Gânduri de Constantin și Elena

Tradiția spune că în această zi păsările de pădure își învață puii să zboare și că păstorii hotărăsc cine le va fi baci.

În lumea noastră globalizată, în care nimeni nu mai știe ceva de asta, tocmai s-a terminat G8. Cu concluzia că ar fi mai degrabă utile măsuri de creștere economică pentru a compensa efectele austerității. Asta mă face să mă întreb cât de păguboasă, dar și de mincinoasă este această retorică a austerității. Cu sprijinul instituțiilor financiare mondiale, profund ideologizate și ele, a fost decretată chiar ca unică soluție la un moment dat. Mă întreb de asemenea, oare suntem în criză din cauza statului social sau din cauza încrederii promovate și de stânga și de dreapta în ultimele trei decenii în puterea piețelor libere de a aduce prosperitate și stabilitate? Nu cumva lăcomia și imoralitatea acestor piețe fără față ne-au adus unde suntem?

Tony Judt spunea că nu piața poate determina scopul unei societăți și că de lucrul acesta noi suntem responsabili. Străzile din Atena, din Madrid și din alte capitale ne arată că nu austeritatea atât de dragă piețelor era soluția. Dacă nu statul a creat criza, de ce distrugerea lui, a acelor garanții sociale menite să aducă protecție și un minim de echitate, ar fi soluția crizei?

Am citit undeva, a propos de ziua de azi și de tradiția cu păsările pădurii, că atunci când știi să zbori singur, poți să îi înveți și pe alții să zboare. Aș vrea să îi pot întreba pe cei ce conduc lumea de azi: “voi chiar știți să zburați?”

La mulți ani pentru toate Elenele și toți Constantinii pe care îi cunosc sau nu îi cunosc!

Mulțumesc

Vă mulțumesc tuturor, zecilor de voluntari, miilor de donatori anonimi, societăților comerciale și instituțiilor publice:

Itaro, AS EM Boiang, farmacia Diana, Romexpert, Omega Invest, Elsa, Internațional service, Cornelia Petcu, Dr Ella Ciupitu, Dr Marlene Constantinescu, Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, Direcția Generală pentru Protecția Drepturilor Copilului, Direcția Județeană pentru Evidența Persoanei, Muzeul Județean Ialomița, Muzeul Agriculturii Ialomița, Camera de Comerț Ialomița, Nicolae Cuturela, Maltex, Copyprex, Economic 2002, Avicola Slobozia, Conte, Genius INF, Nicoleta Negoiță, Cornel Soare, Roxana Zavera, Orion, Expur, All Mar, Tritipan, Brutăria Aktas, Brutăria Eda, Brutăria Bavareză Gară, Oil Company, Bravo Distribution, Teletext, Bancpost Slobozia, Cargo, Magazinele Midagro, Iuliana Mateiu, Transmim, Comind, Kaufland, Lidl, domnul subprefect Gigi Petre, Nic Touring, Unitatea Militară Slobozia, Gura Ialomiței, Radio Campus, Antena 1 Slobozia

Vă mulțumesc din toată inima.

Din suflet

Update: Poze de ieri, de la Colelia și Grindu (foto Florin Floreanu, Gura Ialomitei)

Dacă ar fi posibil, aș scrie ceea ce scriu acum, cu litere imense, de mână! Am văzut multe în viața mea, am avut bucurii enorme dar și necazuri, multe și mari. În ultimele 4 zile, mâine e deja a 5-a, am trăit însă cu cea mai mare intensitate posibilă fiecare clipă. Am plâns când doi tineri de la seminar au venit azi dimineață și ne-au donat toată pâinea și toate conservele lor de la micul dejun. Ei au postit și ne-au spus  senin că n-au făcut nimic special, au făcut doar ce trebuia. Mulțumesc fiecărui suflet pentru fiecare donație. Când terminăm, sper să pot să îl menționez pe fiecare. Mulțumesc fiecărui anonim și fiecărui voluntar.

Nimic din ce se spune despre români – de rău – NU E ADEVĂRAT! Când un tânăr șomer vine și donează un sac mare de pâine, când un om din Ograda spune că el nu poate mânca dacă nu aduce ceva la campania pentru sinistrați, când un bătrân face două drumuri că nu a putut să aducă tot odată, și vine din nou, când o doamnă de 80 de ani donează aproape tot din portmoneu… nu e nimeni bețiv, nici puturos. Mâine, vineri, plecăm cu camioanele armatei la Grindasi și la Valea Măcrișului și dăm direct, împreună cu soldații, fiecărei familii în parte micul nostru ajutor.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: