Rândunelele Alexandrei

Azi, pe la prânz, a fost înmormântarea Alexandrei Aron. Copilul minunat şi frumos care s-a luptat timp de 5 ani cu cea mai nenorocită boală, s-a stins. A obosit şi a plecat.

În mai 2012, în plină luptă pentru viaţa ei, a deschis un blog. El se chema «Vreau să trăiesc!». În dreapta, sus, o imagine cu un mic stol de rândunele. Dedesupt, o poză cu ea înainte de boală şi un motto «A fost odată ca niciodatăşi vreau să nu se termine aici». Acum sună ca o premoniţie îngrozitoare.

Azi, înainte de plecarea ei definitivă de acasă, pe scara blocului, la etajul 2, două rândunele au venit în zbor, de câteva ori, foarte aproape de uşa casei lovite de tragedie. Nu am văzut niciodată, dar niciodată un asemenea lucru. I-am descoperit rândunelele de pe blog mai târziu, când m-am întors acasă la mine.

Am întâlnit-o pe Alexandra o singură dată, era, cred, toamna anului 2009. Am încercat să o ajut, am făcut câte ceva. Simt însă acum că am făcut prea puţin pentru ea. Ştiu mulţi oameni care au făcut la fel şi care, poate, simt ca şi mine că am pierdut bătălia. Că nu am făcut destul. În bătăliile noastre cele mai grele, părem, fiecare, de cele mai multe ori, aproape singuri. Alexandra a avut cu ea rândunelele care au luat-o cu ele, spre alte lumi. Poate mai bune….