Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the tag “viitor”

Viaţă din viaţă

De 19 zile a venit pe lume cea de-a doua dintre nepoţelele mele, Juliet Rose, la care abia aştept să ajung curând.

E o bucurie enormă şi-i sunt profund recunoscătoare pentru asta ei, micuţei scumpe şi copiilor mei mai mari, Andreea şi Yann, împreună cu care am aşteptat cu o mare emoţie evenimentul. Cu atât mai mare cu cât n-am putut să fiu acolo în momentul naşterii ei. E minunat să ai braţele pline de copiii copiilor tăi, aşa cum le am pline eu acum cu Eva, care a trecut de doi ani, şi cu Juliet Rose, despre care Eva vorbeşte tot timpul, ca o verişoară mai mare ce este. E minunat să vezi viaţă din viaţă pe care ai dat-o la rândul tău.

Prin coincidenţă, aşa cum Eva Nicole s-a născut de Sfântul Nicolae, ca un omagiu pentru bunicul patern pe care din păcate nu l-a cunoscut, Juliet Rose s-a născut în martie, mai devreme decât o aşteptam. În martie erau născuţi tatăl şi mama mea, adică străbunicii ei materni, dar şi bunicul său portughez.

Restaurantele Inimii

Am încheiat vineri 21 martie primul sezon de asigurare a unei mese calde pe zi pentru persoanele fără adăpost. Din 21 decembrie până pe 21 martie au fost oferite circa 3600 de porţii de hrană caldă, în adăpostul de la Baia comunală şi cu ajutorul voluntarilor, în alte locuri pentru cei lipsiţi de orice mijloc pentru a-şi asigura hrana.

Este doar un început, care a dovedit că se poate, că ne putem mobiliza, că ne pasă, că putem ajuta.

Mulţumesc donatorilor în primul rând, pentru generozitatea lor: d-lui Sitaru, d-lui Negoiţă, d-lui Crişan, d-lui Costandache, d-nei Iuliana Bulibaşa, d-lui Stănoiu, d-nei Tatiana Pop, d-lui Drăgoi de la Petstar, d-lui Roşca de la Itaro, d-nei Mariana Iancu de la Servicii comunale, d-nei Ioniţă de la Transmim, d-nei Elena Catargiu, d-lui Petrescu Eugen, d-nei Bianca Bălan, d-nei Dumitru Niculina, d-nei Antoaneta Pericli, d-nei Leca Nicoleta, d-nei Olga Picerea, d-nei Cristina Săvoiu. Mulţumesc presei locale şi membrilor asociaţiei noastre pentru susţinerea proiectului.

Şi multe şi speciale mulţumiri Andreei Conescu şi lui Ionuţ, care ne-au pregătit mâncarea şi au distribuit-o, zi de zi, neîntrerupt, în aceste prime trei luni de proiect.

Ne dorim din tot sufletul să mergem mai departe. Urmează alte componente ale proiectului şi pregătirea pentru iarna viitoare. Când ne dorim să ne extindem activitatea măcar la nivelul a 4-5 localităţi din judeţ, dacă nu vom avea capacitatea de a-l acoperi în întregime.

Update:

Între timp, am ajuns la micuţa mea scumpă, frumoasă şi vitează. E minunată, mi-a făcut cea mai mare surpriză posibilă, m-a aşteptat la aeroport. A fost una din puţinele incursiuni în viaţă asta de omuleţ. Ce să-ţi doreşti mai mult?

Anunțuri

Scrisoare deschisă

Domnule Prim Ministru Victor Ponta,

Mă gândesc continuu, de luni seară, dacă are rost să scriu sau nu aceaste scrisoare. Pentru că vreau să mă asigur că aţi auzit cele mai triste şi adevărate cuvinte pe care un român plecat – Mariana Ciucă, sora Aurei Ion – le-a spus despre ţara noastră DEFECTĂ, o să o fac.

Sunt un fost om politic. Ne cunoaştem puţin. Cu Daciana pot să spun că mă cunosc mult mai bine. Am plecat din politică în 2009, când am fost ferm şi definitiv convinsă că politica, în care am risipit 20 dintre anii de maxim potenţial al vieţii mele, nu mai e pentru ceilalţi, pentru ţară, ci doar pentru o bună parte din cei implicaţi în ea.

Nu vă scriu pentru mine, nu vreau să va scriu despre mine. Vă scriu pentru că mai am un dram de speranţă că aţi putea să auziţi şi să înţelegeţi ceea ce vă voi spune.

Domnule Prim Ministru, înţelegeţi că trăim continuu, clipă de clipă, cele mai triste şi cutremurătoare zile ale existenţei noastre ca naţie, ca popor. Ştiu sigur că ceea ce simt eu simt multe milioane de oameni obişnuiţi, milioane de suflete care au plâns ca şi mine. Acum, la ora la care vă scriu, începe slujba de înmormântare pentru Adrian Iovan. Ieri, cînd a fost înmormântată Aura Ion, nu am avut puterea să fac asta.

Iată ce vă rog. Cereţi iertare familiilor victimelor şi celor salvaţi de o minune dumnezeiască, pentru nenorocirea pe care au trăit-o. Mulţumiţi sincer, cu umilinţă, salvatorilor, acelor oameni incredibil de buni şi cu frică de Dumnezeu pentru sacrificiul lor. Pentru că au salvat tot ce s-a mai putut salva. Pentru că au venit la Bucureşti, la cele două înmormîntări de la care dvs. aţi lipsit, lucru care m-a dezamăgit, dar pe care îl înţeleg. De azi înainte, înţelegeţi va rog, că misiunea dvs ar putea să fie salvarea acestei ţări defecte rău şi nu de acum, dar plină de oameni minunaţi. Înţelegeţi şi faceţi tot ce va stă în puteri pentru a întoarce acasă măcar o parte infimă dintre milioanele de români harnici, buni şi inteligenţi care pribegesc acum prin lume. Înţelegeţi că trebuie să puneţi acum capăt modului în care se numesc demnitarii sau se angajează funcţionarii în instituţiile publice vitale ale acestei ţări.

Acum când va scriu şi cred că mă veţi auzi, sunt mii de absolvenţi de elită ai celor mai bune universităţi româneşti, inclusiv din domeniul aviaţiei, care nu pot sparge sistemul şi vor pleca şi ei, în curând, unde vor vedea cu ochii. Opriţi-i va rog! Spargeţi dvs acest sistem! Intraţi într-o dimineaţă, ca om simplu, fără SPP într-o institutie publică, oricare ar fi ea, priviţi atent în jur şi faceţi ca umilinţa cetăţenilor acestei ţări defecte să înceteze. Nu mai numiţi pe nimeni doar pentru că are sprijin politic, încercaţi să va asiguraţi că are măcar un dram de competenţă pentru locul, cel mai adesea nepotrivit, pe care îl cere. Ţara noastră s-a defectat, în principal, din acesta cauză, a acestui fel de politică.

Poate va întrebaţi de ce vă scriu dvs şi nu preşedintelui, din a cărui echipă am făcut multă vreme parte. Răspunsul e dureros de simplu: în el am crezut foarte mult şi nu mai cred acum deloc. De la dvs, pe care va cunosc mult mai puţin, aştept, contez măcar că auziţi strigătul disperat din aceste zile al României profunde. A României pline de oameni frumoşi şi buni pe care aveţi şansa uriaşă ca şi datoria să îi salvaţi, să îi ţineţi acasă. Să va salvaţi ţara defectă pe care aţi fost ales să o conduceţi.

Învăţaţi, va rog lecţia, cutremurător de umană, a salvatorilor din Apuseni! Dacă nu veţi putea face nimic sau prea puţin din tot ceea ce v-am rugat veţi fi, la vârsta mea, mult mai dezamăgit decât sunt eu acum, pentru că şansa dvs. e mult mai mare.

Maria Petre – fost senator al României, fost deputat european.

Curajul trebuie să aibă un sens

Am auzit această expresie într-un film care face mare audienţă, un film despre unul din imperiile apuse, spusă de unul din constructorii lui. Mi-a rămas în minte şi am constatat cât e de valabilă expresia şi azi.

Nişte oameni, mulţi dintre ei tineri, instruiţi, entuziaşti, încearcă să-şi proiecteze viaţă cu curaj şi ies în stradă pentru asta de vreo două luni. Mă gândesc că aici e vorba de un sens al curajului lor, sensul în care vor să arate ţara în care vor trăi ei mai departe, cu copiii lor, fără dezastre ecologice, cu patrimoniu cultural păstrat, cum spun ei, fără cianuri peste fâneţele din Apuseni.

În acelaşi timp, guvernanţii joacă şi ei o formă de curaj, dar al lor pare să nu prea aibă sens. Sau are unul ciudat : «vrem să va facem viitorul aşa cum vrem noi» şi cum vor vreo 2-3 transnaţionale cu gândul la profitul lor şi nu la patrimoniul românesc – cel de care e îndrăgostit, printre alţii, chiar Prinţul Charles al Marii Britanii.

Simplificând, aş spune că e vorba, mai degrabă, de o sfidare uşor cinică decât de un curaj cu sens. În ce mă priveşte, şi spun asta pentru cititorii mei pe care i-am cam dezamăgit cu tăcerea mea din toamna şi vara această, vreau să le dau o veste bună: am lucrat la un nou proiect, în sensul subtitlului blogului meu, adică noi suntem oamenii pe care-i aşteptăm. El este aproape gata, va fi lansat spre sfârşitul acestei luni şi ne va aduce împreună înainte de Crăciun. Cel puţin aşa arată lucrurile în visul, în viziunea mea despre a face bine, cu sens.

Despre noi şi despre Radu Vasile

Radu VasileM-a marcat puternic plecarea discretă, aşa cum i-a fost de altfel şi viaţa acestui om. Care a condus România de acum 15 ani. Decorat post-mortem, găzduit în nefiinţă în holul Senatului, i-a fost dat să plece, aproape neobservat, aşa cum a şi trăit de prin 2005 încoace, dar puternic reconfirmat.

Am fost colegi la Senat în primul meu mandat, între 2000-2004. Un om extraordinar, cu mult umor discret şi cuminte, dar marcat de o profundă dezamăgire, asista doar la spectacolul trist al devalizării continue a României, despre care el spusese prin 1998-1999 că nu mai e nimic de furat din ea. Acum îi spunem că a fost erou la Cozia, atunci însă toţi s-au dat la o parte şi l-au lăsat singur. Norocul lui că a reuşit să potolească o vîlvătaie care ar fi aruncat definiv în beznă ţara pe care o conducea. Mă refer la ultima mineriadă. Prin 2005 îşi făcea iluzii că noua putere va avea nevoie de el. N-a fost aşa. A urmat uitarea, până în zilele noastre, până la decorarea post-mortem.

Ce mi s-a părut uşor straniu a fost că în timpul ceremoniei lui funerare, la liceul Bolintineanu se petrecea un fapt care îi confirma pentru ultima dată motivele crezului lui politic dar şi al profundei dezamăgiri: zeci de procurori şi de poliţişti se pregăteau să încarce în autobuze 250 de elevi care tocmai terminau bac-ul pentru a-i ancheta la Poliţia Capitalei sau la Direcţia Generală Anticorupţie, din motive de spaţiu. În ţara din care Radu Vasile pleca se fură şi tinereţea, speranţa şi încrederea în societate a unor copii, sub ochii, sub plânsul şi sub protestele disperate ale părinţilor şi bunicilor lor. În ţara lui Radu Vasile care pleca se reedita, nebunesc, ceva din istoria deportărilor româneşti, de data asta din şcoală către ancheta anticorupţie.

La plecare, n-a mai fost singur în  dezamăgirea lui, tocmai i s-au adăugat câteva sute de tineri şi familiile lor şi multe milioane de români.

Un prinţ prin ţara comunităţilor orfane

Prinţul Charles a fost, zilele trecute, din nou în vizită în România, prin Mures şi Covasna. La sfârşit s-a întâlnit cu preşedintele care l-a întimpinat spunandu-i că a auzit că şi-a mai cumpărat o casa şi că în curând o să aibă un sat întreg. Nu ştiu cât a gustat prinţul această remarcă. Ştiu însă că eu, în locul preşedintelui i-aş fi mulţumit doar pentru ce face şi l-aş fi rugat să ne ajute să calmăm spiritele încinse din ţara lui, care încă vântură ideea că românii (şi bulgarii) urmează să îi invadeze.

Prinţul Charles are un proiect simplu, dar inteligent şi eficient în comunităţile cu care lucrează. Finanţeaza mici proiecte care valorifică şi promovează produse locale, resurse locale, meşteşuguri locale, de la ciorapii de lână făcuţi la Viscri la gemuri din fructe de pădure şi multe altele. Comunităţile prin care trece s-au trezit la viaţă. Numai că el nu poate face asta pentru miile de comunităţi orfane româneşti.

De ce le spun orfane? Aşa am simţit ieri, 3 iunie, când am participat la invitaţia arhitectului Vede la o expoziţie-eveniment de arhitectură la Centrul Cultural Perlea. Prima după 1990, un eveniment prilejuit de împlinirea a 35 de ani de carieră, frumos, organizat impecabil, cu o prezenţă foate bună a comunităţii. Însă, într-o comunitate aşezată, că acelea din lumea printului, arhitectului Vede i s-ar fi organizat acest eveniment măcar şi pentru faptul că un om născut în Gorj a muncit la noi o viaţă şi şi-a pus amprentă pe aproape tot din ceea ce dă aspectul relativ modern al locului în care trăim şi mai ales pentru că a lansat public citeva idei, perspectivă care priveşte viaţa copiilor şi nepoţilor generaţiei noastre în acest orăşel verde de pe malul Ialomitei.

Pentru că suntem încă o comunitate orfană, arhitectul Vede, de care mă leagă o prietenie şi multe momente frumoase de viaţă şi carieră, şi-a organizat singur acest eveniment de bilanţ. E bine că s-a realizat şi aşa. Dar cred că e timpul să ne asumăm noi rolul printului pentru comunităţile noastre, să le trezim şi să ne trezim la viaţă.

Români la Roma

Columna lui TraianM-am întors de curând, de la Roma. Un oraş pe care l-am văzut a 4-a oară, prima fiind prin 1996. Capitala vechiului imperiu îşi păstrează, intacte, aerul şi blazonul. Cu o vegetaţie şi o climă fabuloase, cu istoria lumii la vedere, plină ochi de turişti de toate vârstele şi de toate naţiile, şi evident, foarte aglomerată, reuşeşte să rămână un loc care nu te agreseaza. Nici măcar sirenele zgomotose ale carabinierilor, ale politiei municipale sau ale salvărilor nu-ţi pot tulbura plăcerea de a fi, chiar şi numai pentru câteva zile în acest loc minunat.

Am auzit, la tot pasul, vorbindu-se româneşte. Vorbeau româneşte nişte muncitori care reparau reţeaua de apă, multe femei care îngrijeau copii sau bătrâni şi, evident, cei care, ca şi la Bruxelles, veneau să-ţi cânte la terasă la care ai fi vrut doar să mănânci sau să bei un espresso în linişte. Glumind, aş spune că urmaşii dacilor- oare?, i-au cucerit, în vremurile noastre, la rândul lor, pe urmaşii romanilor.

După ce m-am întors, evenimentul public major de acasă, a fost congresul PSD. Organizat impecabil, cu liniştea pe care acest partid e normal să o aibă după 8 ani de străbătut cu folos deşertul opoziţiei. Cu toţi foştii lui lideri invitaţi şi prezenţi, cu invitaţi externi de marcă, cu toată istoria lui postrevolutinara, cu tristeţea demnă a lui Adrian Nastase care a ridicat Sala Palatului în picioare fără să spună un cuvânt. S-a vorbit despre România pozitivă, demnă acasă şi în lume, despre politica pentru oameni, chiar şi pentru cei mai necăjiţi dintre ei, despre Europa şi rolul nostru.

Urmarea, în timp, ar trebui să se vadă. Mi-ar plăcea, de exemplu, ca o mare parte dintre cei pe care i-am auzit vorbind româneşte în Roma să revină acasă. Să aibă pentru ce să revină. Şi să folosim energia acestor oameni obligaţi să plece către cele şapte coline ale Romei şi-n multe alte zări pentru reconstruirea României noastre pozitive, demne, interesante pe vremea dacilor de vreme ce romanii au bătut atâta cale până la noi. E un obiectiv care mă motivează personal şi pentru care aş relua în considerare activitatea politică.

Pe marginea prăpastiei

Așa arată, din păcate, Cipru, si nu numai el. M-am uitat cu mare atenție și cu multă îngrijorare la această nouă  răbufnire de criză. Am urmărit declarațiile liderilor din Parlamentul European și voi cita, pe scurt pe fiecare.

Martin Schultz – socialist german, președintele Parlamentului European: salută acordul de salvare a Ciprului dar spune că „negocierilor le-a lipsit tranparenta și legitimitatea democratică”. Joseph Daul – popular francez: „acordul permite evitarea falimentului dezordonat”. Hannes Swoboda –  socialist austriac: „încrederea oamenilor în UE a fost zguduită serios în Cipru și în afara acestuia”. Și, în fine, cea mai realistă declarație, după mine, a lui Sharon Bowles – liberal britanic, președinta Comisiei Economice a Parlamentului: „Salut acordul, bazat pe o ierarhie a pierderilor dar și pe acceptarea faptului că băncile pot eșua. Cetățenii și piețele sunt uimiți de gradul de improvizare arătat de liderii zonei euro.”

Eu simt un fior rece pe spate atunci când fiecare nou episod al acestei nesfîrșite crize ne arată o Europa politică tot mai departe de cetățenii ei, pedepsind oamenii de rând în locul celor care trăiesc din specula financiară.

Mă impresionează și mă sperie,  de fiecare dată, cum stau la coadă la bancomate, în zilele de plată a pensiilor sau a alocațiilor zeci de oameni necăjiți. Mă sperie când mă gândesc ce s-ar putea întâmpla dacă într-o zi, acesta masinărie rece ar rămâne închisă și goală, așa, ca în Cipru. Și mă mai gândesc, câteodată, ce frumos ar fi să-i văd pe liderii europeni care iau cu detașare aceste decizii prin care cei mulți plătesc nota lăcomiei și imoralității piețelor financiare, la coadă la bancomat, amestecat, în sfârșit cu milioanele de necăjiți care au stat  aprope toată viața lor la câte o coadă.

O propunere decentă

TRAIAN BASESCU - DECLARATII - SEDIU DE CAMPANIEÎnțeleg că ieri a avut loc o întâlnire între președintele României, primul ministru, președintele Senatului și cel al Camerei Deputaților. Printre altele s-a lansat și o propunere pe care eu o văd ca fiind de maximă decență și anume ca, la anul, să se comaseze alegerile europene cu cele prezidențiale. Nu este un caz singular, multe state membre au mai recurs la asemenea soluții cu atât mai mult cu cât participarea cetățenilor la alegerile europene e din ce în ce mai mică. Apoi, nu e de loc neimportant pentru noi să mai facem și economii, se știe bine că orice rundă de alegeri are costurile ei.

Criticii de serviciu au sărit ca arși, ba că se face un cadou USL, ba că nu se poate scurta mandatul președintelui, având în vedere că alegerile europene se pare că vor fi la anul în mai și că cele prezidențiale ar fi, la termen, abia în decembrie. Nu știu de ce, dar mă aștept ca președintele să accepte propunerea, cu atât mai mult cu cât a făcut, acum câtva timp chiar dumnealui o asemenea ofertă, de a renunța la o parte de mandat. În plus –  și sigur este conștient de acest lucru – are un deficit enorm de legitimitate în condițiile în care peste 7 milioane de români i-au cerut să se retragă în iulie 2012.

Cât despre criticii de serviciu care visează cum își fac ei un partid nou nouț după ce până acum au primit totul cadou, le dorim noi și importante succese. Era cât pe-aci să spun succesuri.

Îmi place Obama

I-am ascultat discursul de după jurământ. La inaugurarea celui de-al doilea mandat. Ținut în fața Capitoliului, a milioane de americani dar și a lumii întregi. Fiecare idee fundamentală din discurs a început cu «Noi, poporul». E formidabil și el dar și toată ceremonia de tip american.

Am fost, acum mulți ani, în 1996, în SUA, în Washington D.C., printre altele și în locul unde s-a desfășurat ceremonia de azi. America m-a impresionat, așa cum m-a impresionat și Obama astăzi. Prin felul în care își onorează istoria, președinții, prin memoriale, prin felul cum arată cimitirele eroilor, muzeele care se vizitează gratis, autobuzul care te duce unde ai nevoie chiar dacă te-ai urcat greșit, chelnerul care te întreabă dacă știi că i-ai dat un dolar în plus la nota de plată. Pe vremea vizitei mele în America eram foarte optimistă în privința parcursului nostru democratic. Mi-a trecut, din nefericire.

Printr-o coincidență frumoasă, am primit chiar azi, din Statele Unite, felicitarea de sărbători pe care mi-o trimite an de an, de prin 2004, un om drag, cu care am lucrat, Adriana Dinescu. Îi mulțumesc și mă bucur că trăiește într-o țară cu un președinte adevărat.

Interviu

Am acordat, la inceput de an, un interviu domnului Nicolae Tache pentru Ziarul Ialomiţa.

Interviurile „Ialomiţei”: Azi, doamna Maria Petre

Am urmarit, aşa, ca experienţă umană, cum un om poate evolua prin credinţă, în câţiva ani, fantastic”

–       Sunteti, doamna Maria Petre, prezenta la un eveniment important in viata de după 1990 a judetului Ialomita, marcarea a „20 de ani de administratie publica judeteana”. Prilej pentru noi de a aduce in fata cititorilor o experienta vasta, aceea a unui vicepresedinte de CJ, a unui europarlamentar, a unui presedinte de partid. Într-un cuvânt, o viata politica intensă. Doriti sa vorbim, intr-un dialog blitz, despre toate acestea?

–       Da, cu dumneavoastra vorbesc intotdeauna cu mare placere.

–       Ce a lasat Maria Petre in administratia judeteana?

–       As prefera sa nu raspund eu, ci sa-i intrebati pe oameni. Si as mai spera ca printre raspunsurile lor sa figureze si primul Centru de informatii pentru cetateni din Romania, festivalurile de mare valoare- Perlea, Regie de teatru, infiintarea Centrului Cultural Ionel Perlea, a Muzeului Agriculturii, sala de spectacole de la Consiliul  Judetean, sunt citeva exemple. Am pus bazele democratiei locale, a fost o perioada curata, frumoasa, interesanta.

–       Ce a insemnat Maria Petre candidat la functia de primar al municipiului Slobozia?

–       Candidatura mea la primaria Slobozia, de doua ori, in 2004 si 2008, a fost o mare provocare, o experienta dificila si o sansa ratata- pentru Slobozia dar si pentru mine, in plan uman, dar mai ales politic.

–       Ce a insemnat Maria Petre ca presedinte al PDL Ialomita?

–       Nu m-am luptat cu nimeni si nu mi-am dorit sa devin, neaparat, presedintele PD. Mi s-a cerut asta, de la nivel central. Nu am avut de ales, am muncit enorm, cu credinta, uneori chiar cu pasiune. Partidul a avut atunci cele mai bune rezultate si cea mai mare crestere din toata istoria lui. Nu doar in Ialomita, in general, dar la noi asta se datora si muncii unei echipe conduse de mine.

–       Ce a insemnat PDL Ialomita fara Maria Petre presedinte?

–       Nu stiu, e greu de spus, dar sunt  niste rezultate, cele de dupa 2009. Vi se par bune?

–       In viaţa PDL, ce a insemnat Petre Roman pentru dumneavoastra, ce a insemnat Traian Basescu, ce a insemnat Constantin Popa, ce a insemnat Cazacu Marinica?

–       E o serie de nume, de lideri, de oameni dedicati si valorosi care au scris istoria acestui partid, pe care ii respect, cu care am dus batalii grele, care m-au sprijinit si carora le multumesc si azi. Cu exceptia ultimului, care ar trebui sa imi multumeasca el.

–       Ce a insemnat Maria Petre ca europarlamentar?

–       Din mandatul de deputat european, am citeva lucruri de care sunt mindra: promovarea Romaniei profunde, batalia pentru agricultura romaneasca, cea pentru drumul european al Moldovei, asta pe scurt, in extenso exista un raport public al meu prezentat la inceputul lui 2009.

–       Cum v-ati simtit in momentul stabilirii ordinii pe lista de candidati la ultimele europarlamentare?

–       Evident, dezamagita. Dar si putin eliberata. Partidul devenise greu de recunoscut. Si timpul mi-a dat dreptate.

–       Ne puteti vorbi de o activitate mai putin cunoscuta ialomitenilor, ne puteti vorbi de experienta Gigi Becali?

–       Au fost niste ani interesanti. Eu am continuat sa lucrez intr-un loc pe care il stiu deja foarte bine, in care sunt din septembrie 2005, domnul Becali mi-a lasat toata libertatea si-i multumesc. Am urmarit, asa ca experienta umana, cum un om poate evolua prin credinta, in citiva ani, fantastic. Asta e partea extrem de interesanta a experientei mele cu Gigi Becali.

–       Cum vedeti Ialomita in 2013?

–       O sa va spun cum as vrea sa fie Ialomita in 2013: cu mai multe locuri de munca pentru tineri, ei platesc cea mai mare factura a crizei si la noi si in lume, cu productii bune in agricultura si cu o valorificare mai inteligenta a muncii si produselor din agricultura, cu o infrastructura mai buna.

–       Care va fi traseul Mariei Petre in politica urmatorilor ani?

–       Vom vedea, ma gindesc daca pauza autoimpusa a fost sau nu suficienta. Asta si pentru ca multa lume m-a intrebat ce ma intrebati si dumneavoastra.

–       In finalul dialogului nostru, un cuvânt pentru ialomiteni la inceput de an?

–       Un an mai bun, cu un guvern nou, cu sanatate, cu rezultate, pentru ca eu cred ca aceia care conduc acum destinele Ialomitei dar si ale Romaniei sunt constienti de imensa responsabilitate pe care cetatenii nostri le-au transferat-o prin votul din decembrie.

Nicolae TACHE  

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: