Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the tag “pisici”

Urmele celor plecați

De sărbători mi-e foarte dor de ei. Si mai mult ca-n restul zilelor.

Când eram tânără, la începutul carierei mele de soție și de mamă, eram mereu complexată de un lucru: mi se părea că nu pot să reproduc întocmai, pentru ai mei, atmosfera sărbătorii de acasă, de la Grindu. Aveam spaima asta de Crăciun dar și de Paște. Cu timpul mi-a mai trecut, dar mi-au rămas niște repere: nu fierb sarmalele decât în dimineața de Crăciun, de Paște am casa plină de zambile, de narcise, de cozonac proaspăt. Un singur lucru e complet rupt de tradiție: din cauza lui Spartacus care e fascinat de ouăle vopsite, și dacă le prinde le linge pe fiecare și apoi le rostogolește prin toată casa, trebuie să ascund coșul într-un loc sigur. Și să am grijă că uneori îl găsește.

Îmi place foarte mult mirosul acestor sărbători. Dar îmi lipsesc mama, tata, soțul meu, fratele meu.

Fotografie din alt veac

Fotografie din alt veac

Anunțuri

Patru picioare bine, două picioare rău

(sau Despre fundamentalisme)

Lozinca animalelor emancipate din Ferma Animalelor a lui Orwell nu era negociabilă: „patru picioare BINE, două picioare RĂU”. Am auzit destul de des în ultimele zile o abordare fundamentalist – neoliberala, inspirată parcă din Orwell, pe care simt nevoia dacă nu s-o contrazicem, măcar s-o nuanțăm. Cum sună ea? Destul de simplist, periculos de simplist: angajatul de la stat e prin definiție un puturos hrăpăreț care mai și iese în stradă, pe când cel de la privat e și el, tot prin definiție, o furnicuța harnică și nici nu vine în Piața Universității. E simplist și periculos pentru că serviciul public e în forma lui ideală o vocație: aceea de a lucra cu respect pentru ceilalți. Nu ești un puturos pentru că lucrezi pentru comunitate, pentru că nu produci profit, pentru că valoarea muncii tale nu se poate măsura în bani, profit, creștere economică.

Alt fundamentalism e că pentru a avea un serviciu public de calitate e neapărată nevoie de privatizarea lui. Și că statul e prin definiție rău, iar privatul e prin definiție bun. Sigur că multe din serviciile noastre publice au nevoie de un suflu nou. Pentru asta însă nu fetișizarea privatizării e calea. De ce uităm că una din cauzele scăderii calitative esta politizarea excesivă din ultimii 10-15 ani? De ce nu se întreaba fundamentaliștii cam ce simte medicul de urgență care are deasupra lui un politruc mediocru? Ce direcție poate oferi el acelui serviciu? Cred că dacă vrem ca serviciile publice să ne servească cum trebuie, ar fi cazul, mai întâi să le recunoaștem rolul social. Și să nu ne mai lăsăm inhibați de vocea fundamentalistului care amestecă și judecă la grămadă bugetari, profesori, medici, polițiști, pensionari, funcționari.

Asta e exact ideea  din ferma lui Orwell: patru picioare bine, două piciore rău nu e OK ca regulă generală. Doar în unele cazuri e indubitabil că patru picioare sunt un lucru bun. În cazul lui Spartacus al meu. Nu-i așa?

Patru picioare BINE

Patru picioare bine, chiar foarte bine

Prietenele mele

Două personaje importante lipsesc din postările mele de până acum: Spartacus și Catrinel. Sunt cele două pisici ale noastre și azi m-am gîndit că ar fi bine să va povestesc și despre ele. La început de tot, prin tinerețe, am avut un motan, îi spuneam Body, de la Bogdan, era frumos, foarte inteligent, bea apă de la chiuvetă și folosea wc-ul, nu glumesc, folosea deseori wc-ul. Body era însă aventurier, pleca afară din casă în fiecare seară și revenea dimineața. Până într-o dimineață cînd nu a mai venit, noi l-am căutat și l-am plâns mult, dar am aflat că l-a călcat o mașină pe Matei Basarab, pe bulevard. Era în vara 2000, soțul meu era deja bolnav.

La puțină vreme după aceea, un prieten l-a găsit pe Spartacus la Țăndărei, în curtea spitalului care acum e închis, era puiuț de câteva luni. Așa a apărut el. În vara lui 2001, eu eram la Grindu, tatăl meu murise de curînd, la 6 luni după soțul meu, Iuli și Andi erau acasă, la Slobozia. Când m-am întors am găsit 2 pisici, un prieten al lui Iuli o adusese pe Catrinel de la Andrășești. Așa am ajuns să am cele două aristocrate de acum. Ele sunt personaje importante ale vieții mele, sunt foarte fandosite la mâncare, iar în zilele când sunt plecată la Bruxelles sau Strasbourg, e o întreagă poveste: Iuli, Alex și doamna Ioniță vin și au grijă de ele. Spartacus le face figuri, îi aleargă prin toată casa, Catrinel se ascunde în cel mai inaccesibil loc de sub paturi. Catrinel suferă când eu lipsesc, îmi caută hainele și doarme pe ele. Când mă întorc de la aeroport noaptea târziu, Spartacus mă așteaptă întotdeauna la ușă. Catrinel doarme pe valiza mea, de fericire că am revenit. Am multe povești frumoase cu pisicile mele. Va mai spun pe parcurs.

Catrinel si Spartacus

Catrinel si Spartacus

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: