Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the tag “Grindu”

De la tata

M-am abținut să fac vreun comentariu la tot ce s-a petrecut în ultima săptămână. Acum, că apele s-au mai limpezit, mi-am adus aminte o întâmplare cu tata. Morometele meu de la Grindu. Era într-un an de alegeri. Am mers la Grindu să găsesc un candidat de primar. Pentru PD, evident. După aceea, am trecut pe acasă, la ai mei. Tata m-a întrebat pe cine am ales și mi-a zis, scurt: «Nu e bun, nu iese»! Am fost foarte surprinsă și l-am întrebat de ce. Mi-a răspuns, la fel de scurt: «E neam prost, nu dă bună ziua la lume».

Și n-a ieșit. Mi-am adus aminte de asta, gândindu-mă la referendum. Și la cât de mulți din susținătorii actuali ai președintelui suspendat nu mai dau de mult timp bună ziua: Eba, Monica Macovei, Cristian Preda și mulți alții. Ce ar zice tata? Că tura asta nu mai iese. Și l-aș crede, era IMAS-ul  bunului simț.

Moșii de vară

Îmi place foarte mult tradiția acestei zile. Se împart vase cu mâncare pentru pomenirea celor plecați. Am câteva amintiri dragi: oala de pământ cu trandafir și mentă la coadă, cu o mână de cireșe în ea, lingura de lemn și gustul grișului cu lapte sau al pilafului cu găină adevărată făcute de mama de Moși. Când mama era bine și era la Grindu, mergeam obligatoriu la ea azi, să mănânc pilaf. Azi, deși am făcut la rândul meu tradiția, tot mi-e dor de pilaf și de grișul mâncat cu lingura de lemn. Sunt unice!

Urmele celor plecați

De sărbători mi-e foarte dor de ei. Si mai mult ca-n restul zilelor.

Când eram tânără, la începutul carierei mele de soție și de mamă, eram mereu complexată de un lucru: mi se părea că nu pot să reproduc întocmai, pentru ai mei, atmosfera sărbătorii de acasă, de la Grindu. Aveam spaima asta de Crăciun dar și de Paște. Cu timpul mi-a mai trecut, dar mi-au rămas niște repere: nu fierb sarmalele decât în dimineața de Crăciun, de Paște am casa plină de zambile, de narcise, de cozonac proaspăt. Un singur lucru e complet rupt de tradiție: din cauza lui Spartacus care e fascinat de ouăle vopsite, și dacă le prinde le linge pe fiecare și apoi le rostogolește prin toată casa, trebuie să ascund coșul într-un loc sigur. Și să am grijă că uneori îl găsește.

Îmi place foarte mult mirosul acestor sărbători. Dar îmi lipsesc mama, tata, soțul meu, fratele meu.

Fotografie din alt veac

Fotografie din alt veac

Mărțișor

La daci azi începea noul an. Sub semnul lui Marte. Cel mai mult și mai clar îmi amintesc de la țară, șnurul roșu-alb legat la încheietura mâinii stângi a bunicii și a mamei. Totul e nou, totul se schimbă, totul crește, o ia de la capăt. Lumina, viața, ghiocelul, zambilele, mugurii copacilor. Și mugurii de viață, așa ca Eva Nicole.

Martisor

Martisor

Surse de rost

Foto Florin Floreanu

Foto Florin Floreanu

Dan Puric spune că există trei mari surse de rost pe lumea asta: familia, pământul și credința. Eu aș adăuga că ele se văd, se simt cel mai bine la țară. La țară, fără bătrâni nu există nici familie și nici viitor.

Am constatat în campania de curând și minunat încheiată, SOS Bătrânii Ialomiței, că sunt mulți oameni buni și frumoși care iubesc satul și pe țărani la fel de mult ca mine. Cu ei vreau să plec la drum în noul meu proiect. Vrem să încercăm să salvăm câte ceva din rostul de la țară, dar și să-i ajutăm pe bătrâni și pe cei săraci care au nevoie de asta. Abia aștept!

SOS Bătrânii Ialomiței

A început și la Slobozia o campanie de colectare de ajutoare pentru ialomitenii izolați de viscol.

În cadrul campaniei “S.O.S. Bătrânii Ialomiţei“ se vor colecta pâine, apă, ulei, zahăr, conserve şi alte alimente neperisabile care vor fi distribuite celor aflaţi la necaz. Punctele de colectare vor fi la magazinul Kaufland, Centrul Comercial Ialomiţa şi Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea.

Vă rog din suflet să contribuiți la această campanie. Bătrânii noștri au nevoie de noi.

Mai multe detalii pe Gura Ialomiţei (citiţi aici).

Pe firul poveștii

Bunica mea Alexandrina stătea cu noi în casă. Adică eu m-am născut în casa ei, la Grindu. Tatăl meu, penultimul dintre cei 7 copii ai ei, a rămas cu bunica, văduvă înainte cu ceva vreme de nașterea mea. Am dormit multă vreme cu ea, în odăița ei. Seara mă întreba ce poveste vreau să-mi spună și eu ceream mereu Genoveva de Brabant. O vreme după moartea bunicii mele, la care eu aveam doar 8 ani, am uitat de Genoveva.

Acum vreo 2-3 ani, eram la Bruxelles, în Place Luxemburg și mi-am adus aminte brusc de bunica și de povestea mea preferată. Mi-am dat seama că suntem la un pas de Brabant, de fapt. Veneam deja de câțiva ani la Bruxelles, săptămână de săptămână dar nu realizasem asta. Am mers apoi, într-o duminică, cu copiii prin pădurile Brabantului, o după amiază întreagă. După bunica, după Genoveva. Am recitit povestea, în varianta românească – Măria sa, fiul pădurii a lui Sadoveanu. E foarte frumoasă, la fel de frumoasă, deși au trecut mai bine de 50 de ani de cînd nu mi-a mai spus-o bunica mea. Două mirari mi-au rămas: de unde știa bunica mea, născută în 1893, de Genoveva de Brabant, și ce căutam eu, după atâta vreme, exact pe acolo?

La 2 ani, la Grindu. Pe prispa e bunica Alexandrina, iar in spatele meu e mama

La 2 ani, la Grindu. Pe prispa e bunica Alexandrina, iar in spatele meu e mama

Zăpezile copilăriei

Peisajul de afară îmi aduce aminte de ele. Zăpadă și ger. Fără nici o prognoză și fără televizor, tatăl meu știa dinainte venirea lor. După semnele cerului, după direcția vântului. Oamenii aveau rosturile clare, iar zăpezile erau mult mai mari. Primul dintre rosturi era o lopată, care înnopta în sala de la intrarea în casă. La îndemână, zicea tata. Echipat cu căciulă de blană din blana mielului de la Paște, cu cojoc de oaie din din blana oii făcute pastramă într-o toamnă, și cu mănuși de lână cu un singur deget tricotate de mama, tata își lua lopata și începea să croiască tranșee. Elibera intrarea în casă. Primul tranșeu era spre grajdul plin de animale. Al doilea spre cotețul plin de păsări. Prin tranșeu, mama le aducea hrană și apă caldă. Ele cotcodăceau nedumerite în ușa cotețului. Urma tranșeul pe lângă casă, până la drum și poteca de ieșire în drum. Asta dura uneori până la prânz, alteori toată ziua. Viața mergea mai departe, într-o frumusețe netulburată. Țin minte, nu știu dacă eram sau nu la școală, o nuntă pe ulița mea, într-o iarnă în care zăpada era cât casa. Oamenii jucau pe zăpadă în dreptul hornurilor, iar mireasa se confunda cu peisajul.

Nopțile magice

Azi e Boboteaza. E capătul celor 12 nopți magice care încep la Crăciun. Două feluri de amintiri mă domină în această zi: una vine de demult, din copilăria mea de la Grindu unde în această zi, în care era întotdeauna ger de crăpau pietrele – de aici și Gerul Bobotezei. Ceea ce țin minte foarte clar e cum oamenii mergeau la biserică cu caii, ei aveau coama împletită cu fire de lâna roșie, preotul îi stropea cu apă sfințită ca să fie frumoși și sănătoși tot anul. Era un spectacol care se petrecea an de an, doar în această zi. Îmi plăcea extraordinar și pentru că tata iubea foarte mult caii. A doua e recentă, vine din pelerinajul din mai, anul trecut, în Israel. În una din zile, am ajuns la Marea Moartă, cel mai jos loc din lume și apa cea mai sărată posibil, unsuroasă aproape de atâtea minerale și sare. Am intrat în ea. După aceea, am ajuns la apa Iordanului, în locul amenajat al botezului. Două lucruri m-au fascinat. Deși era plin de pelerini, locul arăta ca la începuturile lumii, neatins parcă de mâna omenească. Apa cristalină, plină de pești pe care evreii nu au voie să îi pescuiască, nutrii pe mal care se joacă cu oamenii. Ne-am stropit cu ea și ca prin farmec toată grăsimea luată din Marea Moartă a dispărut și pielea scârțâia de curățenie. Am și acum, acasă, o sticluță cu apă din Iordan, din care am împărțit multor rude, prieteni, vecini. După mai bine de o jumătate de an e la fel de imaculată și de proaspătă. Vorbeam de capătul celor 12 nopți magice. Diseară voi desface bradul de Crăciun. Așa e tradiția.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: