Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the tag “dezamagire”

Scrisoare deschisă

Domnule Prim Ministru Victor Ponta,

Mă gândesc continuu, de luni seară, dacă are rost să scriu sau nu aceaste scrisoare. Pentru că vreau să mă asigur că aţi auzit cele mai triste şi adevărate cuvinte pe care un român plecat – Mariana Ciucă, sora Aurei Ion – le-a spus despre ţara noastră DEFECTĂ, o să o fac.

Sunt un fost om politic. Ne cunoaştem puţin. Cu Daciana pot să spun că mă cunosc mult mai bine. Am plecat din politică în 2009, când am fost ferm şi definitiv convinsă că politica, în care am risipit 20 dintre anii de maxim potenţial al vieţii mele, nu mai e pentru ceilalţi, pentru ţară, ci doar pentru o bună parte din cei implicaţi în ea.

Nu vă scriu pentru mine, nu vreau să va scriu despre mine. Vă scriu pentru că mai am un dram de speranţă că aţi putea să auziţi şi să înţelegeţi ceea ce vă voi spune.

Domnule Prim Ministru, înţelegeţi că trăim continuu, clipă de clipă, cele mai triste şi cutremurătoare zile ale existenţei noastre ca naţie, ca popor. Ştiu sigur că ceea ce simt eu simt multe milioane de oameni obişnuiţi, milioane de suflete care au plâns ca şi mine. Acum, la ora la care vă scriu, începe slujba de înmormântare pentru Adrian Iovan. Ieri, cînd a fost înmormântată Aura Ion, nu am avut puterea să fac asta.

Iată ce vă rog. Cereţi iertare familiilor victimelor şi celor salvaţi de o minune dumnezeiască, pentru nenorocirea pe care au trăit-o. Mulţumiţi sincer, cu umilinţă, salvatorilor, acelor oameni incredibil de buni şi cu frică de Dumnezeu pentru sacrificiul lor. Pentru că au salvat tot ce s-a mai putut salva. Pentru că au venit la Bucureşti, la cele două înmormîntări de la care dvs. aţi lipsit, lucru care m-a dezamăgit, dar pe care îl înţeleg. De azi înainte, înţelegeţi va rog, că misiunea dvs ar putea să fie salvarea acestei ţări defecte rău şi nu de acum, dar plină de oameni minunaţi. Înţelegeţi şi faceţi tot ce va stă în puteri pentru a întoarce acasă măcar o parte infimă dintre milioanele de români harnici, buni şi inteligenţi care pribegesc acum prin lume. Înţelegeţi că trebuie să puneţi acum capăt modului în care se numesc demnitarii sau se angajează funcţionarii în instituţiile publice vitale ale acestei ţări.

Acum când va scriu şi cred că mă veţi auzi, sunt mii de absolvenţi de elită ai celor mai bune universităţi româneşti, inclusiv din domeniul aviaţiei, care nu pot sparge sistemul şi vor pleca şi ei, în curând, unde vor vedea cu ochii. Opriţi-i va rog! Spargeţi dvs acest sistem! Intraţi într-o dimineaţă, ca om simplu, fără SPP într-o institutie publică, oricare ar fi ea, priviţi atent în jur şi faceţi ca umilinţa cetăţenilor acestei ţări defecte să înceteze. Nu mai numiţi pe nimeni doar pentru că are sprijin politic, încercaţi să va asiguraţi că are măcar un dram de competenţă pentru locul, cel mai adesea nepotrivit, pe care îl cere. Ţara noastră s-a defectat, în principal, din acesta cauză, a acestui fel de politică.

Poate va întrebaţi de ce vă scriu dvs şi nu preşedintelui, din a cărui echipă am făcut multă vreme parte. Răspunsul e dureros de simplu: în el am crezut foarte mult şi nu mai cred acum deloc. De la dvs, pe care va cunosc mult mai puţin, aştept, contez măcar că auziţi strigătul disperat din aceste zile al României profunde. A României pline de oameni frumoşi şi buni pe care aveţi şansa uriaşă ca şi datoria să îi salvaţi, să îi ţineţi acasă. Să va salvaţi ţara defectă pe care aţi fost ales să o conduceţi.

Învăţaţi, va rog lecţia, cutremurător de umană, a salvatorilor din Apuseni! Dacă nu veţi putea face nimic sau prea puţin din tot ceea ce v-am rugat veţi fi, la vârsta mea, mult mai dezamăgit decât sunt eu acum, pentru că şansa dvs. e mult mai mare.

Maria Petre – fost senator al României, fost deputat european.

Despre noi şi despre Radu Vasile

Radu VasileM-a marcat puternic plecarea discretă, aşa cum i-a fost de altfel şi viaţa acestui om. Care a condus România de acum 15 ani. Decorat post-mortem, găzduit în nefiinţă în holul Senatului, i-a fost dat să plece, aproape neobservat, aşa cum a şi trăit de prin 2005 încoace, dar puternic reconfirmat.

Am fost colegi la Senat în primul meu mandat, între 2000-2004. Un om extraordinar, cu mult umor discret şi cuminte, dar marcat de o profundă dezamăgire, asista doar la spectacolul trist al devalizării continue a României, despre care el spusese prin 1998-1999 că nu mai e nimic de furat din ea. Acum îi spunem că a fost erou la Cozia, atunci însă toţi s-au dat la o parte şi l-au lăsat singur. Norocul lui că a reuşit să potolească o vîlvătaie care ar fi aruncat definiv în beznă ţara pe care o conducea. Mă refer la ultima mineriadă. Prin 2005 îşi făcea iluzii că noua putere va avea nevoie de el. N-a fost aşa. A urmat uitarea, până în zilele noastre, până la decorarea post-mortem.

Ce mi s-a părut uşor straniu a fost că în timpul ceremoniei lui funerare, la liceul Bolintineanu se petrecea un fapt care îi confirma pentru ultima dată motivele crezului lui politic dar şi al profundei dezamăgiri: zeci de procurori şi de poliţişti se pregăteau să încarce în autobuze 250 de elevi care tocmai terminau bac-ul pentru a-i ancheta la Poliţia Capitalei sau la Direcţia Generală Anticorupţie, din motive de spaţiu. În ţara din care Radu Vasile pleca se fură şi tinereţea, speranţa şi încrederea în societate a unor copii, sub ochii, sub plânsul şi sub protestele disperate ale părinţilor şi bunicilor lor. În ţara lui Radu Vasile care pleca se reedita, nebunesc, ceva din istoria deportărilor româneşti, de data asta din şcoală către ancheta anticorupţie.

La plecare, n-a mai fost singur în  dezamăgirea lui, tocmai i s-au adăugat câteva sute de tineri şi familiile lor şi multe milioane de români.

Ultimul act

Am ajuns la capătul acestei piese grotești dar îngrozitor de lungi. 8 ani din viața noastră. Cade cortina, dar cabotinul, actorul nebun continuă să joace în fața sălii goale. Împroașcă venin, ură, înghite flacăra democrației într-o țară în care toată lumea are telefoanele ascultate, arestează de-a valma profesori, procurori, prim miniștri, invocă Europa. Nu înțelege, în ruptul capului că piesa s-a terminat. Nu înțelege cine a dat spectatorilor lui atât de multe ștampile pe care scrie DA. Da, gata cu cinismul și minciunile voastre, nu vrem să mai furați și apoi să strigați hoții, nu mai vrem să-ți vedem pupilele inepte la butoanele țării. Nu ne e frică nici de Barroso, măcar celor care ne amintim cum se milogea în 2009 pe la grupurile politice din Parlamentul European pentru al doilea mandat, că să fie plătit mai bine decât președintele SUA. Trageți, vă rog, cortina peste cabotin.

Sălbăticie

Ca lider de grup al PD-ului în Senat, am fost un adversar consecvent al lui Adrian Năstase cât timp a fost prim-ministru. Am sărbătorit victoria alianței DA în 2004 ca pe o schimbare necesară și o echilibrare democratică a forțelor politice. Nu puteam să știu atunci ce se va întâmpla după și ce jaf vor lăsa în urmă chiar cei pe care i-am ajutat să câștige.

Ce vreau să spun e că indiferent de părerile noastre față de Adrian Năstase, nu pot scuza sub nicio formă lipsa de compasiune și de respect față de un om care trăiește o dramă. Mă oripilează comentariile pe care le văd în subsolurile articolelor de pe internet, mă îngrozesc dezaxații cu fularele care „protestează” pe Zambaccian, mă dezgustă institutul așa-zis de cercetare care trimite comunicate de presă de un cinism înfiorător. Am senzația că trăiesc într-o lume cu fundul în sus, în care toate valorile care ar trebui să ne unească în societate  – respect față de ceilalți, decență, compasiune – au dispărut cu desăvârșire. Mi-e groază pentru generațiile de copii care cresc înconjurați de această sălbăticie fără precedent.

La mulți ani, Adrian Năstase.

Un partid de opoziție

PD-ul e un partid format în opoziție. În perioada lui bună, când PSD era un monolit imposibil de învins, PD-ul era o mișcare reformatoare, idealistă și hotărâtă. Reflexul luptei era unul firesc, în pofida dezechilibrului de forțe. Atunci politica chiar se făcea din convingere.

Ce vreau să spun e că PD-ul s-a format cu mentalitatea acestei bătălii, a micului opozant în luptă cu monolitul. În mod absolut hilar, această mentalitate a rămas parte a identității partidului și în ultimii patru ani, timp pe care foștii mei colegi l-au petrecut la putere. Pe care putere au exercitat-o într-un mod mult mai discreționar decât ar fi visat vreodată PSD-ul să o facă, chiar și în vremurile lui cele mai negre. Patru ani pe care i-au petrecut strigând ‘hotii’, ‘Grivco’, ‘jos Nastase’, cu mâinile bine înfipte în sacul cu bunătăți.

Așa că nu mă surprinde ușurința cu care aruncă deja acuze și avertizări asupra noului guvern. Opoziția face parte din ADN-ul PD-ului. Dar micul opozant bătăios a devenit de mult o mafie grețoasă și obeză. Care nu lasă în urmă decât furt și distrugere. Retorica lor bătăioasă zdrăngăne ca o tinichea, iar sufletul și convingerea i-au părăsit de mult.

Pe fundul gropii

Am mai vorbit despre degradarea politicii la noi (o colectie de articole aici). Mă uit la ce se petrece acum, îngrozită. Vom avea cele mai urâte alegeri dintre toate. Da, al șaselea rând de alegeri locale e cel mai mizerabil dintre toate. Vom avea un singur tur de scrutin (adio democrație!), partide care au înebunit complet. Migrația politică, dezmăț curat. Alianțele, frăție cu dracul ca să treacă puntea. Dacă în Ialomița sunt, până azi, 9 primari care-și schimbă partidul pe genunchi, dacă Piedone se întoarce și lumea e fericită, dacă Prigoană intră în cursă în timp ce firmele lui mătură harnic chiar și prin Urziceni, e clar că suntem pe fundul gropii.

Sigur că mă întreb cum am ajuns aici. Și cum fiecare din noi, ales și alegător am contribuit la asta. Eu personal, chiar mă simt vinovată. Vinovată nu pentru ceea ce am făcut ci pentru ce n-am făcut. Pentru că n-am spus celor ce-mi purtau sâmbetele ce cred despre lipsa lor de principii, de moralitate, despre inadecvarea lor la rosturile politicii și ale demnității publice. Pentru că am făcut pasul înapoi, decent și în liniște. Alegătorii au contribuit și ei, fără să știe, lăsându-se sărăciți, manipulați, momiți pentru un vot.

Când ieșim din groapa asta? În nici un caz pe 10 iunie. Poate după!

Demisia!

Impostorul de la Interne declară azi că din cauza vremii – ca-n ’54 după el – au murit,”până în 30 de oameni”. Adică nu foarte mulți? Eu îi cer demisia. Directorul televiziunii publice, la care nu ne mai uităm dar plătim taxa, se plânge că legea îl obligă să aplice hotărârea care o privește pe Rodica Culcer. Eu îi cer demisia. Tot impostorul de la Interne mai zice, de lângă Boc, că nici o localitate din țara nu este „vădită” de energie electrică. După demisie, treci pe la școală! CT Popescu declară zilele trecute că nu a fost numărat de nimeni la recensamânt. Eu știu 3 alți români nerecenzati. Vă dați seama ce glumă proastă a fost asta și cât poate să ne coste dacă o luăm în serios? Dacă pe baza lui repozitionăm România în UE și în lume, suntem pierduți. Numai in UE, scăderea populației rezultată din această nepricepută măsuratoare poate duce la micșorarea numărului de voturi ale României in Consiliu si la reducerea numărului de deputați europeni din România. Cred că banii cheltuiți trebuie imputați direct primului ministru. Și, după ce-i plătește, DEMISIA!

Despre falsuri și impostură

Pentru că gerul alungă de afară, azi protestez și eu. Aici, pe blog. Împotriva tuturor falsurilor care ne intoxică zilele. Împotriva sondajelor false, împotriva postacilor de partid care au inundat forumurile, împotriva degradării media proporțional cu degradarea politicii, împotriva agramaților sau agramatelor care citesc prin Europa discursuri grele de politică externă, împotriva consilierelor care desenează zilnic grafice cu mărețe realizări, împotriva promovării amantelor și slugilor, împotriva intelectualilor de curte care traduc discursurile împăratului și ne explică ce frumoase sunt hainele lui cele noi, împotriva iluziei că acum e diferit de vremea recoltelor record și a ierbii vopsite de care ne amuzăm amar.

Caragiale, copyright Iepurele Mizantrop

Caragiale, copyright Iepurele Mizantrop

Protestez pentru că toți vrem autenticitate dar nimeni nu are curajul să iasă primul din iluzionism. Cam mare pancarta, prea mare impostura.

Nu mai priviți animalele (politice)

Ca Narcis în apa lacului, Traian Băsescu e îndrăgostit de imaginea de „animal politic”, îndelung cultivată de analiști, dar mai ales de mica lui galerie. Ușor, ușor, animalul politic a devorat omul.

Era prin 1997-1998. Era ministru al transporturilor. I-am spus într-o ședința că a tăiat banii pentru un drum extrem de necesar oamenilor, Ciochina-Crunți. Mi-a răspuns sec: Ce să vă fac, doamnă, n-ați avut noroc în viață! M-a marcat replica asta, mi-a rămas în memorie prin răceala ei. El era ministru, eu eram vicepreședinte de consiliu. Începuse  jocul de-a animalul politic.

Numai că animalul politic, ca și cel din pădure sau din junglă, își folosește toată energia și inteligența doar pentru a câștiga bătălia cu adversarul. După ce învinge, se gândește deja la următoarea bătălie. Ce face cu câștigul? Îl savurează în grabă și o ia de la capăt, cu poftă de sânge. Eu mă întreb, în cunoștință de cauză, unde a dispărut omul care mă suna emoționat, în drum spre Slobozia, spre greva foamei lui Oliviu Vlădulescu (Dumnezeu să-l odihnească!) și mă întreba dacă Oliviu îl va da afară?

Cred că noi am încurajat, fără să ne dăm seama, cultul animalului politic. Acum, când animalul politic e pe moarte e inutil să mai așteptăm omul, el e sufocat de mult. Poate era politicii-spectacol se încheie. A venit timpul.

Îi recunosc

Îi recunosc. Pe ei i-am părăsit în 2009. Am mai spus că pe măsură ce trece timpul înțeleg tot mai bine de ce am demisionat din PD și din politică în 2009. Și-am înțeles că dacă nu plecam atunci, oricum aș fi plecat mai târziu. Dacă aș fi rămas până acum, mi-aș fi pierdut complet ceea ce se chemă respect de sine. În aceste zile i-am recunoscut și am retrăit fiecare din motivele care m-au determinat să spun: PLEC. Evident că am primit atunci niște telefoane în care mi se spunea că nu trebuia să plec, că Partidul o să îmi dea ceva! Nu, mulțumesc, a fost singura mea replică. De mult atmosfera era irespirabilă. De mult cei puși pe căpătuială făceau această atmosferă irespirabilă. Micile comploturi erau la mare modă.

Un coleg îmi spunea în 2008 când vedea că mă opun venirii lui Gabi Ionascu de la PSD, că știe el că și-a aranjat venirea trecând pe la Cotroceni. Ce zi de coșmar când le-am spus NU oficial la această porcărie. Eu eram singură, în Modrogan 22, de o parte a mesei, ei, toți, Vasile Blaga, Emil Boc, Adriean Videanu și alții, de cealaltă parte. Urlau, jigneau, amenințau. Nu m-am speriat. Interesant a fost că Vasile Blaga a reprodus a două zi, în BPN, una din replicile mele care suna cam așa: „Vasile, ani de zile te-am respectat pentru că tu erai sanitarul acestui partid. De la o vreme însă, constat că alții îți pun otravă în seringă și tu te miri că nu stăm să ne injectezi în venă”. Câtă dreptate am avut, au înțeles între timp și Vasile Blaga și Adriean Videanu. Emil Boc încă nu. El speră inutil să scape de doză.

A mai fost ceva dur și interesant după acea întâlnire oribilă: cam 2 ore nu am putut folosi telefonul mobil. Sub nici o formă. Ceea ce cred că îi face să aibă reacții atît de buimace la evenimentele din ultimul timp e iluzia că partidul îți dă și societatea doarme. Ce surpriză! S-a trezit și cere prețul!  Asta nu făcea parcă parte din recuzită!

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: