Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the tag “copii”

Tainele vieţii

DSC01349-1Sunt departe de casă şi ecourile unui eveniment trist al vieţii mele sunt uriaşe. A murit ieri, în lipsa mea, mama soţului meu, adică soacra mea. Mi-a fost în ultimul timp frică de fiecare dată când am fost plecată că evenimentul se va petrece în acest timp. Iată că de ce îţi este frică, nu scapi.

I-am zis, de la început, mămică, aşa cum îi spuneau cei cinci copii ai ei, deşi mamei mele îi spuneam mamă. Nu ne-am supărat niciodată timp de 38 de ani. În ultimii ani de suferinţă ai ei, era tot timpul bucuroasă să mă vadă. O femeie care a crescut cinci copii şi căreia, deşi suferea de Alzheimer, instinctul de mamă i-a rămas neatins. Legăna mereu, mângâindu-i, bebeluşi de jucărie, păpuşi, ca o taină de nedesluşit, până aproape de sfârşit la cei 88 de ani pe care-i împlinise de Sf Dumitru. În ultima vreme nu mai vorbea deloc, dar ochii ei spuneau mai multe decât o mie de cuvinte.

Această femeie care a plecat acum mi l-a crescut pe Iuli de la 10 luni şi până după 3 ani. Ca bunica la rândul meu, îi sunt şi azi profund recunoscătoare şi-i mulţumesc acolo unde se află acum.

Ne întâmpina tot timpul cu ceva bun de mâncare când ajungeai la ea, iar mie îmi făcea special un lucru care ştia că îmi place foarte mult, îmi plac şi acum, turte calde pe plita de la maşina de foc, sau într-o cratiţă de tuci, pe aragaz.

Sărut mâna, MĂMICĂ, şi fie ca toate lacrimile şi mulţumirile noastre să-ţi însoţească treceres în lumea de lumină de dincolo.

Rândunelele Alexandrei

randunicaAzi, pe la prânz, a fost înmormântarea Alexandrei Aron. Copilul minunat şi frumos care s-a luptat timp de 5 ani cu cea mai nenorocită boală, s-a stins. A obosit şi a plecat.

În mai 2012, în plină luptă pentru viaţa ei, a deschis un blog. El se chema «Vreau să trăiesc!». În dreapta, sus, o imagine cu un mic stol de rândunele. Dedesupt, o poză cu ea înainte de boală şi un motto «A fost odată ca niciodatăşi vreau să nu se termine aici». Acum sună ca o premoniţie îngrozitoare.

Azi, înainte de plecarea ei definitivă de acasă, pe scara blocului, la etajul 2, două rândunele au venit în zbor, de câteva ori, foarte aproape de uşa casei lovite de tragedie. Nu am văzut niciodată, dar niciodată un asemenea lucru. I-am descoperit rândunelele de pe blog mai târziu, când m-am întors acasă la mine.

Am întâlnit-o pe Alexandra o singură dată, era, cred, toamna anului 2009. Am încercat să o ajut, am făcut câte ceva. Simt însă acum că am făcut prea puţin pentru ea. Ştiu mulţi oameni care au făcut la fel şi care, poate, simt ca şi mine că am pierdut bătălia. Că nu am făcut destul. În bătăliile noastre cele mai grele, părem, fiecare, de cele mai multe ori, aproape singuri. Alexandra a avut cu ea rândunelele care au luat-o cu ele, spre alte lumi. Poate mai bune….

Viaţă din viaţă

De 19 zile a venit pe lume cea de-a doua dintre nepoţelele mele, Juliet Rose, la care abia aştept să ajung curând.

E o bucurie enormă şi-i sunt profund recunoscătoare pentru asta ei, micuţei scumpe şi copiilor mei mai mari, Andreea şi Yann, împreună cu care am aşteptat cu o mare emoţie evenimentul. Cu atât mai mare cu cât n-am putut să fiu acolo în momentul naşterii ei. E minunat să ai braţele pline de copiii copiilor tăi, aşa cum le am pline eu acum cu Eva, care a trecut de doi ani, şi cu Juliet Rose, despre care Eva vorbeşte tot timpul, ca o verişoară mai mare ce este. E minunat să vezi viaţă din viaţă pe care ai dat-o la rândul tău.

Prin coincidenţă, aşa cum Eva Nicole s-a născut de Sfântul Nicolae, ca un omagiu pentru bunicul patern pe care din păcate nu l-a cunoscut, Juliet Rose s-a născut în martie, mai devreme decât o aşteptam. În martie erau născuţi tatăl şi mama mea, adică străbunicii ei materni, dar şi bunicul său portughez.

Restaurantele Inimii

Am încheiat vineri 21 martie primul sezon de asigurare a unei mese calde pe zi pentru persoanele fără adăpost. Din 21 decembrie până pe 21 martie au fost oferite circa 3600 de porţii de hrană caldă, în adăpostul de la Baia comunală şi cu ajutorul voluntarilor, în alte locuri pentru cei lipsiţi de orice mijloc pentru a-şi asigura hrana.

Este doar un început, care a dovedit că se poate, că ne putem mobiliza, că ne pasă, că putem ajuta.

Mulţumesc donatorilor în primul rând, pentru generozitatea lor: d-lui Sitaru, d-lui Negoiţă, d-lui Crişan, d-lui Costandache, d-nei Iuliana Bulibaşa, d-lui Stănoiu, d-nei Tatiana Pop, d-lui Drăgoi de la Petstar, d-lui Roşca de la Itaro, d-nei Mariana Iancu de la Servicii comunale, d-nei Ioniţă de la Transmim, d-nei Elena Catargiu, d-lui Petrescu Eugen, d-nei Bianca Bălan, d-nei Dumitru Niculina, d-nei Antoaneta Pericli, d-nei Leca Nicoleta, d-nei Olga Picerea, d-nei Cristina Săvoiu. Mulţumesc presei locale şi membrilor asociaţiei noastre pentru susţinerea proiectului.

Şi multe şi speciale mulţumiri Andreei Conescu şi lui Ionuţ, care ne-au pregătit mâncarea şi au distribuit-o, zi de zi, neîntrerupt, în aceste prime trei luni de proiect.

Ne dorim din tot sufletul să mergem mai departe. Urmează alte componente ale proiectului şi pregătirea pentru iarna viitoare. Când ne dorim să ne extindem activitatea măcar la nivelul a 4-5 localităţi din judeţ, dacă nu vom avea capacitatea de a-l acoperi în întregime.

Update:

Între timp, am ajuns la micuţa mea scumpă, frumoasă şi vitează. E minunată, mi-a făcut cea mai mare surpriză posibilă, m-a aşteptat la aeroport. A fost una din puţinele incursiuni în viaţă asta de omuleţ. Ce să-ţi doreşti mai mult?

Câinii şi ţara fără stăpân

40-12-17/35Două lucruri oribile s-au petrecut doar în cîteva zile. Un copil a murit sfîşiat de un câine „comunitar”- ce denumire ironică – iar o parte din membrii formaţiunii paramilitare Garda civică maghiară s-au deghizat în galerie de fotbal, deşi se vedea de la o poştă cine sunt, au năvălit liber în România şi au vandalizat-o.

Pentru uciderea copilului, am găsit repede soluţia: omorâm şi noi toţi câinii fără stăpân şi demitem cât mai mulţi primari, în frunte cu Sorin Oprescu. E adevărat şi cutremurător că fenomenul câinilor fără stăpân ne-a depăşit de mult. E însă la fel de adevărat şi la fel de cutremurător şi că reflexul nostru de popor rural ne blochează omenia şi ne spune, după ce ne-am mutat la bloc, că locul câinelui e în curte şi nu în casă. Şi aşa, curtea a devenit ţară şi mai punem de un masacru, ce-i drept, unul canin. Sigur că s-au cheltuit mormane de bani, dar e mai simplu să omori câinii decât să îi pedepseşti pe hoţii de bani publici. La fel cum e de adevărat că nici peste 20 de ani nu rezolvăm problema dacă nu facem, fiecare din noi un gest concret şi tare aş mai vrea să văd un adept al masacrului omorând, cu mâna lui un câine şi dormind liniştit după asta.

La fel de gravă e şi ‘invazia’ huliganilor maghiari care pare că ne-a luat că din oală.Ţara asta are servicii speciale, foarte numeroase şi foarte, foarte bine plătite nu că să ne intercepteze pe noi şi să facă poliţie politică de ani buni, de vreo 9- 10. De aceea, cer public Parlamentului să iasă din adormire, să le cheme urgent să dea socotela despre ce s-a întâmplat şi să le întoarcă la menirea lor publică dar mai ales constituţională: siguranţa naţională. De ce nu au ştiut nimic despre ce urma să se întîmple? Cu ce se ocupă ele? De ce, de 10 ani, poate chiar mai mult, nu mai prezintă rapoarte, aşa cum prevede legea în faţa Parlamentului? Probabil pentru că s-au supus unui stăpân politic şi au lăsat de izbelişte o ţară care îi plăteşte pentru a fi demnă şi a trăi în siguranţă.

Despre noi şi despre Radu Vasile

Radu VasileM-a marcat puternic plecarea discretă, aşa cum i-a fost de altfel şi viaţa acestui om. Care a condus România de acum 15 ani. Decorat post-mortem, găzduit în nefiinţă în holul Senatului, i-a fost dat să plece, aproape neobservat, aşa cum a şi trăit de prin 2005 încoace, dar puternic reconfirmat.

Am fost colegi la Senat în primul meu mandat, între 2000-2004. Un om extraordinar, cu mult umor discret şi cuminte, dar marcat de o profundă dezamăgire, asista doar la spectacolul trist al devalizării continue a României, despre care el spusese prin 1998-1999 că nu mai e nimic de furat din ea. Acum îi spunem că a fost erou la Cozia, atunci însă toţi s-au dat la o parte şi l-au lăsat singur. Norocul lui că a reuşit să potolească o vîlvătaie care ar fi aruncat definiv în beznă ţara pe care o conducea. Mă refer la ultima mineriadă. Prin 2005 îşi făcea iluzii că noua putere va avea nevoie de el. N-a fost aşa. A urmat uitarea, până în zilele noastre, până la decorarea post-mortem.

Ce mi s-a părut uşor straniu a fost că în timpul ceremoniei lui funerare, la liceul Bolintineanu se petrecea un fapt care îi confirma pentru ultima dată motivele crezului lui politic dar şi al profundei dezamăgiri: zeci de procurori şi de poliţişti se pregăteau să încarce în autobuze 250 de elevi care tocmai terminau bac-ul pentru a-i ancheta la Poliţia Capitalei sau la Direcţia Generală Anticorupţie, din motive de spaţiu. În ţara din care Radu Vasile pleca se fură şi tinereţea, speranţa şi încrederea în societate a unor copii, sub ochii, sub plânsul şi sub protestele disperate ale părinţilor şi bunicilor lor. În ţara lui Radu Vasile care pleca se reedita, nebunesc, ceva din istoria deportărilor româneşti, de data asta din şcoală către ancheta anticorupţie.

La plecare, n-a mai fost singur în  dezamăgirea lui, tocmai i s-au adăugat câteva sute de tineri şi familiile lor şi multe milioane de români.

Moș Crăciun din noi

Am petrecut Crăciunul cu copiii. Toți suntem mai aproape de copilărie în această zi. Vorbim despre Moșul care ne aduce daruri ca și cum el ar fi adevărat, uitând ziua în care alt copil ne-a spus că el nu există.

Îmi amintesc de o delegație în Finlanda, în miezul verii. Din tot programul, toți am așteptat cu nerăbdare vizita la casa lui Moș Crăciun – Santa Claus – în Rovaniemi, aproape de Polul Nord. Finlandezii ne-au convins pe toți, oameni în toată firea, că Moș Crăciun există, ne-au arătat în casă lui un mecanism uriaș de ceas, cu sute de roți dințate care-l ajută pe Moș Crăciun să ajungă la vreme la fiecare copil de pe pământ.delegatie Finlanda

De fapt, Moș Crăciun există pentru că Moșul suntem chiar noi. Fiecare dintre noi, mai bun, mai darnic, ajuns la vreme să bucure copilul din sufletul nostru.

Un an cu Eva Nicole

Se spune despre Moș Nicolae că ajută și dăruiește. E adevărat, nouă ne-a dăruit-o în urmă cu un an pe Eva. Eva Nicole. Cel mai frumos dar de pe lume, pentru noi toți. Nicole este și darul omagiu pentru bunicul ei patern, Nicolae, pe care l-ar fi iubit la fel de mult precum iubea el copiii. Eva a făcut ca această zi să redevină binecuvântată. La mulți ani, fetița scumpă a lui buni!

Durere

De-ai fi tu salcie la mal, m-aș face râu în umbra ta.

Aceasta era melodia de deschidere de pe telefonul mobil al lui Neluțu, primarul de la Bucu. Andreea, fetița lui de 12 ani a murit înecată în Ialomița. În dimineața zilei de Sfântul Petru și Pavel. E cea mai mare dramă căreia o mamă, un tata, trebuie să-i supraviețuiască. Am fost sâmbătă la ei, inclusiv la slujbă. O icoană vie, cu sute de copii și de oameni plângând. De jur împrejurul unui îngeraș adormit. Cutremurătoare dramă pentru toți părinții de copii. Înmormântarea a fost azi. Când m-am uitat în calendarul ortodox am văzut că e Sfântul Leontie. Pe fetiță o chema Andreea Leontina, iar Sfântul se simțea legat de copiii necăjiți sau orfani. Acum acești părinți sunt orfani.

Lecție de comunitate

Am fost, sâmbătă seară, la nunta băiatului unei familii de colegi și prieteni. Aromâni. Am fost încântată de frumusețea tradiției acestei comunități. De muzica specifică, de dansul specific, de felul cum petrec acești oameni. Admirabil! Steagul alb al comunității este purtat, în permanență, în roata dansului. Pe aceeași melodie, femeile și bărbații dansează diferit. Cineva cu care stăteam la masă, m-a întrebat la un moment dat: vedeți vreun om beat? I-am spus nu și atunci mi-a explicat cum se rezolvă: dacă cineva se îmbată, ceilalți îl duc, foarte discret, acasă. În cântecul pentru tânăra pereche, mesajul e că ei nu trebuie să mai lupte, că lupta au dus-o, timp de secole, străbunii lor. M-a mai impresionat că toți, dar absolut toți, știu rostul, de la copii la bătrâni. Știu rostul profund al nunții, al dansurilor specifice, al cântecelor, al tradiției. Frumos, excepțional sentimentul de apartenență la comunitate! O lecție, chiar!

Sălbăticie

Ca lider de grup al PD-ului în Senat, am fost un adversar consecvent al lui Adrian Năstase cât timp a fost prim-ministru. Am sărbătorit victoria alianței DA în 2004 ca pe o schimbare necesară și o echilibrare democratică a forțelor politice. Nu puteam să știu atunci ce se va întâmpla după și ce jaf vor lăsa în urmă chiar cei pe care i-am ajutat să câștige.

Ce vreau să spun e că indiferent de părerile noastre față de Adrian Năstase, nu pot scuza sub nicio formă lipsa de compasiune și de respect față de un om care trăiește o dramă. Mă oripilează comentariile pe care le văd în subsolurile articolelor de pe internet, mă îngrozesc dezaxații cu fularele care „protestează” pe Zambaccian, mă dezgustă institutul așa-zis de cercetare care trimite comunicate de presă de un cinism înfiorător. Am senzația că trăiesc într-o lume cu fundul în sus, în care toate valorile care ar trebui să ne unească în societate  – respect față de ceilalți, decență, compasiune – au dispărut cu desăvârșire. Mi-e groază pentru generațiile de copii care cresc înconjurați de această sălbăticie fără precedent.

La mulți ani, Adrian Năstase.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: