Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the tag “poveste”

Statul modern – un nou episod

Mii de români s-au trezit, ca și noi, amendați de compania de drumuri pentru că n-am fi avut rovigneta. Și noi, ca și mulți alții, evident că aveam. Soluția? Nu anularea amenzii de către autoritatea competentă, cum ar fi normal, ci biata justiție română. Modernizată cum știm de toți miniștrii din ultimii ani, ba chiar și de președintele țării. Ia să vedem deci cum arată modernizarea, inclusiv mica reformă a lui Predoiu:

-am depus acțiunea împotriva CNADR în aprilie 2011

-am fost citați la Judecătoria Cornetu, jud Ilfov în ianuarie 2012. Am depus o mulțime de documente, proba de plată a rovignetei, etc.

-am câștigat procesul, simplu ca bună ziua.

Rezultatul? Am primit hotărârea abia ieri, pe 5 iunie 2012. Cum? Ca în România modernă. O coală A4, scrisă față-verso, fără plic, fără nimic. Totul la vedere. Să citească toată lumea, și poștașul, și vecinii, cine o avea chef.

Iată deci domnule președinte cum arată statul nostru modern: CNADR nu are competență pentru anularea amenzilor nejustificate, un process banal durează 13 luni, instanțele moderne nu își permit un plic, hotărârile se trimit ca pe vremea fanarioților. În plus, am câștigat procesul nu pentru că rovigneta era plătită și că depusesem toate documentele, ci pentru că agentul constatator nu luase nu știu ce semnătură. Iată cum arată, concret, mica reformă, celeritatea, pe scurt statul modern român.

Anunțuri

Aventuri în statul român

(sau ‘nici o faptă bună nu scapă nepedepsită’)

Am pornit împreună cu cumnata mea Mariana Petre, acum două zile, să înscriem la școală o fetiță care, din nefericire, este acum doar cu bunica ei de aproape 80 de ani. Copilul s-a născut în Italia și n-am găsit, pentru moment, transcrierea în România a actului ei de naștere. S-a născut în Italia, părinții români amândoi, dar trăiește în Slobozia din 2008 sau 2009.

Am vorbit mai întâi la Inspectoratul Școlar. Vești bune: nici un copil nu va rămâne în afara școlii. Am mers la școala nr. 2 de care aparține. Alte vești bune, va fi la această școală după ce avem transcrierea actului de naștere. Noi însă, eu și Mariana, nu avem dreptul de a-l obține, nefiind rude. Doar bunica. De 80 de ani. Încep drumurile pentru a crea dreptul bunicii. Serviciul local de evidență a persoanei, înainte de asta cel județean, primărie, judecătorie, din nou primărie, prefectură pentru apostilă, traducător autorizat, termen la judecătorie, mai încolo…

Am început doar alaltăieri. În spate e bunica, mult în spate, complet depășită și neputincioasă. În față e fetița pe care vrem să o înscriem la școală. Vă țin la curent cu mersul acestei aventuri în statul modernizat.

Pe firul poveștii

Bunica mea Alexandrina stătea cu noi în casă. Adică eu m-am născut în casa ei, la Grindu. Tatăl meu, penultimul dintre cei 7 copii ai ei, a rămas cu bunica, văduvă înainte cu ceva vreme de nașterea mea. Am dormit multă vreme cu ea, în odăița ei. Seara mă întreba ce poveste vreau să-mi spună și eu ceream mereu Genoveva de Brabant. O vreme după moartea bunicii mele, la care eu aveam doar 8 ani, am uitat de Genoveva.

Acum vreo 2-3 ani, eram la Bruxelles, în Place Luxemburg și mi-am adus aminte brusc de bunica și de povestea mea preferată. Mi-am dat seama că suntem la un pas de Brabant, de fapt. Veneam deja de câțiva ani la Bruxelles, săptămână de săptămână dar nu realizasem asta. Am mers apoi, într-o duminică, cu copiii prin pădurile Brabantului, o după amiază întreagă. După bunica, după Genoveva. Am recitit povestea, în varianta românească – Măria sa, fiul pădurii a lui Sadoveanu. E foarte frumoasă, la fel de frumoasă, deși au trecut mai bine de 50 de ani de cînd nu mi-a mai spus-o bunica mea. Două mirari mi-au rămas: de unde știa bunica mea, născută în 1893, de Genoveva de Brabant, și ce căutam eu, după atâta vreme, exact pe acolo?

La 2 ani, la Grindu. Pe prispa e bunica Alexandrina, iar in spatele meu e mama

La 2 ani, la Grindu. Pe prispa e bunica Alexandrina, iar in spatele meu e mama

Poveste de iarnă

Se spune că într-o zi frumoasă de iarnă, iepurașul s-a săturat de regulile pădurii și s-a decis să acționeze, să-și facă dreptate. Și-a luat pușca, s-a așezat cu ea în mijlocul potecii, la pândă. A stat așa 12 zile. Într-una din zile, trece vulpea și-l întreabă:

Sinuciderea iepurasilor, copyright Andy Riley

Sinuciderea iepurasilor, copyright Andy Riley

– Ce faci aici iepuraș? Ce e cu tine?

– Vreau să-l omor pe leu! M-am săturat de pretențiile lui!

În altă zi, trece pe potecă ursul. Se oprește și el în dreptul iepurașului, îl întreabă ce e cu el și află că vrea să-l împuște pe leu. În fine, apare și leul-rege și-i tună:

– Ce faci aici, măi iepure?

Cu vocea tremurândă, iepurașul răspunde:

– Ia, ce să fac ȘEFU’, curăț pușca și vorbesc prostii.

Orice asemănare cu realitatea e pură întâmplare. Poveștile nu sunt mereu esență de viață. Iepurașul nu e el, leul nu e poporul, pădurea nu e democrația, ca atare putem vorbi și noi prostii. Pe seară, la televizor.

Update: „Intervenția cu românii” a fost mai ridicolă decât credeam că e posibil. Comentarii aici, aici si aici.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: