Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the tag “bunica”

Tainele vieţii

DSC01349-1Sunt departe de casă şi ecourile unui eveniment trist al vieţii mele sunt uriaşe. A murit ieri, în lipsa mea, mama soţului meu, adică soacra mea. Mi-a fost în ultimul timp frică de fiecare dată când am fost plecată că evenimentul se va petrece în acest timp. Iată că de ce îţi este frică, nu scapi.

I-am zis, de la început, mămică, aşa cum îi spuneau cei cinci copii ai ei, deşi mamei mele îi spuneam mamă. Nu ne-am supărat niciodată timp de 38 de ani. În ultimii ani de suferinţă ai ei, era tot timpul bucuroasă să mă vadă. O femeie care a crescut cinci copii şi căreia, deşi suferea de Alzheimer, instinctul de mamă i-a rămas neatins. Legăna mereu, mângâindu-i, bebeluşi de jucărie, păpuşi, ca o taină de nedesluşit, până aproape de sfârşit la cei 88 de ani pe care-i împlinise de Sf Dumitru. În ultima vreme nu mai vorbea deloc, dar ochii ei spuneau mai multe decât o mie de cuvinte.

Această femeie care a plecat acum mi l-a crescut pe Iuli de la 10 luni şi până după 3 ani. Ca bunica la rândul meu, îi sunt şi azi profund recunoscătoare şi-i mulţumesc acolo unde se află acum.

Ne întâmpina tot timpul cu ceva bun de mâncare când ajungeai la ea, iar mie îmi făcea special un lucru care ştia că îmi place foarte mult, îmi plac şi acum, turte calde pe plita de la maşina de foc, sau într-o cratiţă de tuci, pe aragaz.

Sărut mâna, MĂMICĂ, şi fie ca toate lacrimile şi mulţumirile noastre să-ţi însoţească treceres în lumea de lumină de dincolo.

Mărțișor

La daci azi începea noul an. Sub semnul lui Marte. Cel mai mult și mai clar îmi amintesc de la țară, șnurul roșu-alb legat la încheietura mâinii stângi a bunicii și a mamei. Totul e nou, totul se schimbă, totul crește, o ia de la capăt. Lumina, viața, ghiocelul, zambilele, mugurii copacilor. Și mugurii de viață, așa ca Eva Nicole.

Martisor

Martisor

Pe firul poveștii

Bunica mea Alexandrina stătea cu noi în casă. Adică eu m-am născut în casa ei, la Grindu. Tatăl meu, penultimul dintre cei 7 copii ai ei, a rămas cu bunica, văduvă înainte cu ceva vreme de nașterea mea. Am dormit multă vreme cu ea, în odăița ei. Seara mă întreba ce poveste vreau să-mi spună și eu ceream mereu Genoveva de Brabant. O vreme după moartea bunicii mele, la care eu aveam doar 8 ani, am uitat de Genoveva.

Acum vreo 2-3 ani, eram la Bruxelles, în Place Luxemburg și mi-am adus aminte brusc de bunica și de povestea mea preferată. Mi-am dat seama că suntem la un pas de Brabant, de fapt. Veneam deja de câțiva ani la Bruxelles, săptămână de săptămână dar nu realizasem asta. Am mers apoi, într-o duminică, cu copiii prin pădurile Brabantului, o după amiază întreagă. După bunica, după Genoveva. Am recitit povestea, în varianta românească – Măria sa, fiul pădurii a lui Sadoveanu. E foarte frumoasă, la fel de frumoasă, deși au trecut mai bine de 50 de ani de cînd nu mi-a mai spus-o bunica mea. Două mirari mi-au rămas: de unde știa bunica mea, născută în 1893, de Genoveva de Brabant, și ce căutam eu, după atâta vreme, exact pe acolo?

La 2 ani, la Grindu. Pe prispa e bunica Alexandrina, iar in spatele meu e mama

La 2 ani, la Grindu. Pe prispa e bunica Alexandrina, iar in spatele meu e mama

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: