Maria Petre

Noi suntem oamenii pe care îi aşteptăm

Archive for the tag “traditie”

Strasbourg

Nu am scris demult. De multe luni de zile. Îmi cer iertare pentru asta tuturor celor dragi care îmi spun că îmi citesc postările, pentru lungă mea tăcere. Uneori, fiecare, părem fugiţi din viaţă noastră şi aşa cred că am părut şi eu. Am profitat din plin de rolul meu de bunică.

De curând, acum o săptămâna, m-am întors de la Strasbourg. Am fost acolo cu corala episcopală Sfîntul Mare Mucenic Mina a Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, care a vizitat Parlamentul European, oraşul, biserica românească din Strasbourg, muntele şi mănăstirea Sainte Odile, un pic din Germania şi minunatul orăşel alsacian Ribeauvile de pe ruta vinului. Corala a încântat deputaţii şi funcţionarii europeni concertând în curtea interioară a Parlamentului european, comunitatea românească din Strasbourg, prezentă la concertul oferit la biserica românescă, dar şi în alte câteva locuri.Stras 2 Stras

M-am bucurat de două lucruri în mod deosebit: că am putut promova în Strasbourg şi chiar în Kehl, în Germania, nişte oameni minunaţi şi o muzică de cea mai bună calitate. A două bucurie este că am revăzut oameni dragi, cum ar fi Georgiana, fosta mea asistentă, pe părintele paroh Iorgulescu şi pe doamna, mulţi dintre foştii colegi. Mulţumesc lui Viorica Dancila şi lui Carmen Dinu pentru că au făcut posibil acest lucru. Mulţumesc părintelui protopop Drăghici, părintelui Cătălin Stanciu, dirijorul coralei şi fiecăruia din cei 23 de preoţi prezenţi pentru cele 4 zile frumoase petrecute împreună şi pentru că mi-au oferit prilejul de a mai fi o dată mândră de Ialomiţa, de tradiţia şi de valorile ei culturale.

Sărbători Fericite!

Vă doresc un Crăciun frumos şi bun tuturor.

http://www.youtube.com/watch?v=lAupZNBcTTs

Ziua cea mai lungă

midsummerAzi e solstiţiul de vară, ziua cea mai lungă. Ea se celebrează de multă vreme, de toate vechile popoare. Aproape în toate ceremoniile se fac focuri, se sare peste focul purificator sau se fac băi purificatoare în râuri. Se pun crenguţe de soc şi de arţar la uşi şi la ferestre. Este momentul magic de triumf al verii. O zi sub semnul focului, al cărui simbol este soarele.

Toate popoarele străvechi foloseau acest simbol: celţii, vechii germani, vechii irlandezi. La baltici se credea şi aproape se crede şi acum că zeiţa Ma-Emma este creatoarea a tot ce este pe pământ. Oamenii erau convinşi că ea îşi împarte hrana cu muritorii, că datorită ei au ce mânca. Cea mai îndrăgită sărbătoare pentru zeitate era cea a solstiţiului de vară. În cinstea fertilităţii ei se ridicau focuri uriaşe. Seara se făcea o procesiune condusă de cele mai respectate femei din sat. Apoi, într-o adevărată festivitate, se gătea mâncare specifică în cinstea zeiţei, împreună cu mulţumirile: „Mamă, tu îmi dai mie, acum îţi dau şi eu ţie. Ia de la mine ceea ce am luat şi eu de la tine”.

Sunt două lucruri care m-au făcut să scriu despre asta. Am început azi să pregătesc ceea ce trebuie pentru Moşii de vara de mâine şi ritualul baltic al zeiţei m-a făcut să mă gândesc la mama mea şi la toţi cei plecaţi. Ca în ritualul zeiţei cumva. Şi apoi, ştiu de la o prietenă din Lituania a fiicei mele că balticii care trăiesc în zilele noatre la Bruxelles se adună de sărbătorile soarelui pe un câmp în afara Bruxelles-ului. Asta nu doar că mi se pare fabulos dar cred că spune multe despre cum ar trebui să ne bucurăm de tradiţii, până nu le pierdem complet. Şi să învăţăm de la cei care se bucură de ele.

Semnele timpului

Sunt fascinată să descopăr mereu legătura între sărbătorile creștine și schimbarea de vreme. Azi e în calendarul creștin Întâmpinarea Domnului. Isus, la 40 de zile, exact atâtea sunt de la Crăciun, e dus în Templu, după legea lui Moise, de Maria și Iosif. În tradiție, azi e Ziua Ursului. Adică se spune că ursul iese pentru prima oară din bârlog. Dacă e  soare și își vede umbra se sperie și intră la loc, iar acest lucru înseamnă că primăvara nu e aproape. Mai stă acolo încă șase săptămâni, iar legenda spune că tot atât mai poate să țină iarna.

Tradițiile populare au întotdeauna un sens alegoric, mult mai larg decât repertoriul lor natural sau domestic. Legenda ursului e contraintuitiva, el știe să nu se lase păcălit de aparențe, înțelege că o rază de soare nu înseamnă automat venirea primăverii, iar cerul înnorat nu înseamnă neapărat vreme rea.

Unii dintre conaționalii noștri se bucură că iarna României ar mai putea dura. Derutând, cu bună știință comportamentul ursului, arătându-i o umbră pe care el, săracul, nu o vede. Cu jocuri de lumini și umbre, plimbă ursul alegoric – de exemplu Comisia Europeană și rapoartele ei, uneori penibile – într-un veșnic, susținut și tradițional-securist efort de manipulare și mistificare. Nouă, celorlalți, nu ne rămâne decât să împrumutăm din înțelepciunea ursului și să învățam din reperele tradiției, pentru a supraviețui nevătămați până la venirea primăverii.

Filipii de iarnă și criza citostaticelor

În tradiție, pe 25 ianuarie, se celebrează Filipii de iarnă sau ziua lupilor. Ea se respectă de veacuri în casele de ciobani și în gospodăriile cu multe animale, pentru a le proteja de lupi. Sunt tot felul de obiceiuri, nu se dă nimic din casă, femeile lipesc gura sobei ca să lege gura lupilor.

Coincidență. Azi, de ziua lupilor a izbucnit o nouă criză a citostaticelor. Știm că lupii omoară mai mult decît mănâncă. La noi, cancerul face la fel, omoară mai mult decât ar omorî dacă nu am avea mereu crize. Generate, după mine, de o lăcomie identică cu cea a lupilor.

Am înțeles că statul român a fost nevoit să-și creeze propria companie pentru că marii furnizori nu sunt interesați să importe citostatice. Nu sunt profitabile! Cât cinism și câtă lăcomie! Noul scandal mi-a amintit de experiența mea directă din anul 2000, când soțul meu a fost diagnosticat cu cancer de pancreas. Medicul oncolog de la Fundeni al cărui nume am reușit să-l uit, a avut grijă să îmi dea împreună cu rețeta de citostatice și un număr de mobil și numele unui distribuitor. În coșmarul pe care îl trăiam, trebuia ca, lună de lună, să sun la acel număr, să alerg la casa de sănătate să iau aprobările și apoi la farmacia pe care mi-o spunea distribuitorul.

Sunt sigură că mii și mii de oameni au trecut și trec prin această experiență traumatizantă. Repet, povestea mea e din 2000, va dați seama cât s-o fi complicat între timp? Cred că trebuie să revenim, cu toții, la condiția de oameni și nu de lupi, să înțelegem  că lăcomia unora ucide. Autoritățile, guvernul, să spună STOP clar oricărei încercări de jaf în sănătate, pe viața și așa chinuită a bolnavului român. Jaf încurajat din multe direcții, inclusiv din spitale și mai ales din minister și de la Casa de sănătate națională.

Despre tradiții, din nou

Azi e Sfântul Dumitru. În tradiție se spun multe despre semnificația, mai ales agrară, a acestei zile. Dacă despre Sfântul Gheorghe, care se serbează mereu pe 23 aprilie, se spune că alungă iarna, despre sărbătoarea de azi care pică mereu pe 26 octombrie, se spune că desfrunzeste codrul și usucă plantele. În ziua aceasta, căldura intră în pământ, iar țăranii taie coama cailor tineri pentru ca aceasta să crească frumos. Sunt frumoase cele două repere, sunt frumoase tradițiile. La mulți ani celor ce poartă numele acesta, cunoscuți și necunoscuți!

Lecție de comunitate

Am fost, sâmbătă seară, la nunta băiatului unei familii de colegi și prieteni. Aromâni. Am fost încântată de frumusețea tradiției acestei comunități. De muzica specifică, de dansul specific, de felul cum petrec acești oameni. Admirabil! Steagul alb al comunității este purtat, în permanență, în roata dansului. Pe aceeași melodie, femeile și bărbații dansează diferit. Cineva cu care stăteam la masă, m-a întrebat la un moment dat: vedeți vreun om beat? I-am spus nu și atunci mi-a explicat cum se rezolvă: dacă cineva se îmbată, ceilalți îl duc, foarte discret, acasă. În cântecul pentru tânăra pereche, mesajul e că ei nu trebuie să mai lupte, că lupta au dus-o, timp de secole, străbunii lor. M-a mai impresionat că toți, dar absolut toți, știu rostul, de la copii la bătrâni. Știu rostul profund al nunții, al dansurilor specifice, al cântecelor, al tradiției. Frumos, excepțional sentimentul de apartenență la comunitate! O lecție, chiar!

Moșii de vară

Îmi place foarte mult tradiția acestei zile. Se împart vase cu mâncare pentru pomenirea celor plecați. Am câteva amintiri dragi: oala de pământ cu trandafir și mentă la coadă, cu o mână de cireșe în ea, lingura de lemn și gustul grișului cu lapte sau al pilafului cu găină adevărată făcute de mama de Moși. Când mama era bine și era la Grindu, mergeam obligatoriu la ea azi, să mănânc pilaf. Azi, deși am făcut la rândul meu tradiția, tot mi-e dor de pilaf și de grișul mâncat cu lingura de lemn. Sunt unice!

Arminden

Îmi amintesc că am citit un articol, de mult, în care era vorba de această semnificație a zilei de 1 mai. Arminden e vechiul zeu al vegetației, care proteja recoltele și animalele. În tradiția populară se mai  numește ziua pelinului – se culege această plantă bună de leac, sau ziua bețivilor – se bea vin roșu cu pelin. Ea, ziua de Arminden e, de fapt, începutul verii. În unele zone, țăranii îi spun Odihna Pământului. Boii nu se pun la treabă în această zi pentru că se îmbolnăvesc și chiar mor. E interesantă această semnificație a Sărbătorii Muncii, faptul că ea e zi liberă de mai bine de 100 de ani și că e astfel, un fel de odihnă globală a pământului.

Generația Oxford

Aseară m-am întors cu zborul obișnuit de la Strasbourg. Până la îmbarcare, nimic neobișnuit. Îmbarcarea a mers însă ciudat de greu. Ce să fie? Urc în avion, zona de business plină-ochi. Premierul, ministrul de externe, al transporturilor, consilieri, SPP-isti. Ne salutăm. Merg spre locul meu, rândul 12, locul A la economic. Adică rândul cu ieșirea de urgență, Doamne ferește. Pe jos, numai bagaje. Împotriva oricărei reguli, inclusiv cea a bunului simț. Pe fața stewardeselor nu zâmbet, ci disperare curată. Sus, în locul de bagaje, nu puteai să adaugi nici măcar un pai. Totul arăta ca rata (autobuzul, pentru cei mai tineri) de Grindu-Slobozia înainte de Crăciun sau de Paști, acum 25 de ani.

Decolăm cu mare întârziere și grație echipajului care recuperează o bună parte din ea, aterizăm. Unde credeți? Fix la naiba-n praznic, în dreptul salonului de protocol de la Otopeni. Care salon? Cel cu covor roșu, rămas de la nea Nicu’. Acolo coboară generația Oxford, cu liota lor de aghiotanți. Apoi, pauză. E aproape miezul nopții. Coboară și restul din clasa business, adică deputații europeni. Îi preiau niște microbuze. Coborâm în fine și noi, călătorii obișnuiți. Fix ca din rata de Grindu. Ne preia un autobuz și ne descarcă undeva, la 1 kilometru distanță de controlul de frontieră. Toți suntem plini de nervi. De umilință.

Ieșim, în fine, din aeroport. Polițiști pe șosea la fiecare 500 de metri, plantați acolo cu multe ore înainte, cu siguranță. În curând, ne înghesuie în marginea șoselei sirenele și flash-urile nervoase. Trece în mare viteză coloana. E trecut de miezul nopții. Cum, care coloană? Coloana Oxford. Nu seamănă? Ba da, foarte mult, seamănă cu ce au învățat în România. De la sistemul căruia îi aparțin.

Mama avea o vorbă, pe care n-am înțeles-o pe vremuri foarte bine: “Copiii oamenilor, draci goi”. Încep să o pricep.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: